Este România o țară balcanică? Și da și nu. Mulți autori s-au contrazis și chiar mari istorici români au dat răspunsuri diferite în funcție de context, de publicul în fața căruia se aflau și de alte condiții mai mult sau mai puțin subiective. Studii foarte recente plasează România în Europa Centrală, în timp ce vecini precum Ucraina și Moldova sunt asimilați Europei răsăritene. Într-un volum apărut în 2020, coordonat de Sabrina P. Ramet care ar merita și el tradus, România este analizată ca parte a Europei Centrale și de Est alături de Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria și Albania (Interwar East Central Europe, 1918-1941. The Failure of Democracy-Building, the Fate of Minorities, Routledge, London and New York, 2020). În 2019, într-un demers editorial înrudit cumva, dar mult mai ambițios, Oliver Jens Schmitt își propune să abordeze un secol de istorie sud-est europeană incluzând interbelicul, cele două războaie mondiale și perioada comunistă (Der Balkan im 20. Jahrhundert. Eine postimperiale Geschichte, Kohlhammer Verlag, Stuttgart, 2019).
Cum s-a mai spus și cu alte ocazii, în cazul lui Oliver Jens Schmitt este notabilă mobilitatea sa intelectuală și istoriografică, însoțită de capacitatea de a migra cu multă competență academică de la un subiect de istorie medievală (albaneză) – biografia lui Skanderbeg – la o temă de istorie contemporană românească: biografia „Căpitanului“ legionar Corneliu Zelea Codreanu, apărută și în română în 2017. Profesorul de istorie sud-est europeană de la Universitatea din Viena mai este cunoscut și pentru bilanțul unui secol de istorie românească – România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, traducere de Wilhelm Tauwinkl, Editura Humanitas, București, 2018. În cartea de față – traducerea volumului din 2019 – este vorba despre un alt bilanț: cel al regiunii balcanice în epoca postimperială, mai precis în timpul „scurtului secol XX“, din 1918 până la finele veacului.
Elemente de continuitate
Examinarea spațiului sud-est european dintr-o nouă perspectivă (cea postimperială) este una programatică, dar autorul admite că, deși utilizează dimensiunea postimperială, nu tot ceea ce descrie în carte poate fi atribuit acesteia. Interesul lui Oliver Jens Schmitt pentru moștenirea imperială este justificat de existența unor elemente caracteristice perioadei de dinainte de 1918 care au continuat să modeleze societățile balcanice. Astfel de continuități se vădesc prin supraviețuirea unor personaje politice și intelectuale având o socializare (politică și culturală) specifică epocii imperiale și care au transmis valori, informații și idei socio-culturale ce s-au păstrat, chiar dacă într-o formă modificată de noul context (p. 8). În fine, moșteniri imperiale pot fi considerate și anumite grupuri marginalizate, minorități naționale, instituții, culturi instituționale, elemente materiale, arhitecturale, clădiri reprezentative etc.
În opinia lui Oliver Schmitt, dincolo de aceste supraviețuiri palpabile, marea problemă ce a caracterizat statele naționale apărute pe ruinele imperiilor austro-ungar, rus și otoman a fost aceea că ele nu au fost atât de omogene pe cât și le-au dorit elitele lor. Nu au fost niște „mici imperii“, cum exagerat s-a spus, însă realitățile etnice, religioase și demografice au cunoscut o complexitate deosebită. Idealul omogenității, odată vehiculat și pus în practică prin violență mai târziu de către extrema dreaptă – în asociere cu Germania nazistă – va conduce la persecuții antiminoritare și chiar la Holocaust. În mai multe cazuri, după 1918, nici liderii minorităților naționale nu au contribuit la detensionarea situației încurajând indirect tendințele centraliste extreme și nivelatoare. După cum arată și Schmitt, în România națiunea și statul au fost înțelese într-o manieră unitară, pregnant antifederalistă, ceea ce explică și de ce guvernul ardeleanului Alexandru Vaida-Voevod (1919-1920) s-a confruntat cu o rezistență profundă din partea elitei Vechiului Regat (p. 98). În martie 1920 Vaida a fost înlăturat și imediat Consiliul dirigent – un fel de guvern regional al Transilvaniei – avea să fie dizolvat de centralistul Alexandru Averescu, noul premier (p. 98). „Regionaliștii transilvăneni din jurul lui Iuliu Maniu – observă Schmitt – au cerut o a doua Alba Iulie, adică o nouă adunare națională transilvăneană, iar tonul împotriva elitelor bucureștene a devenit foarte accentuat. Precum croații din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, românii din fostul teritoriu habsburgic au văzut în noii lor compatrioți din Vechiul Regat imaginea celuilalt (balcanici, bizantini, levantini, orientali)“ (p. 98). Pe de altă parte, și liderul țărănist Ion Mihalache în mai multe rânduri a atacat „oligarhia Vechiului Regat în care mișcă sângele pestriț de la Bizanț și trăiește un suflet meschin, incapabil de a înțelege viața nouă“.
Ţările balcanice ca societăţi agrare
În comparație cu alți autori, Oliver Jens Schmitt aduce și un alt element de noutate, anume discuția amplă pe marginea a două decenii de război care au răvășit zona sud-est europeană: 1912-1922 și 1939-1949, intervale care doar parțial se suprapun cu derularea celor două conflagrații mondiale (p. 12). S-ar putea reproșa autorului concentrarea asupra momentelor violente din istoria Balcanilor? Credem că nu, întrucât zona ca atare a fost caracterizată de momente agitate și dramatice, iar puținele încercări de cooperare dintre țările sud-estului european au eșuat (Înțelegerea Balcanică este doar un exemplu). Au existat și proiecte de cooperare economică mai închegate menite să vină în ajutorul modernizării comune, balcanice, ele vizând zona rurală și colaborarea între state ce aveau o structură socială asemănătoare: spre exemplu, în sprijinul apropierii de Bulgaria vecină, savantul umanist și politicianul țărănist Mihail Ralea a invocat afinitățile economice și sociale, precum și faptul că „suntem un popor de țărani“ la fel ca bulgarii. Într-adevăr, așa cum remarcă și Oliver Schmitt, în Balcani avem în mare parte de-a face cu societăți agrare, cu o populație rurală preponderentă dar puțin studiată din punct de vedere istoriografic. Prin contrast, putem vorbi despre o fragilitate a burgheziei, a clasei de mijloc și a societății civile, iar această dimensiune socială a înlesnit, în plan politic, cultul liderilor și al conducerii patrimoniale (p. 14). În plus, un anumit control guvernamental asupra economiei apare chiar înainte de 1945 în mai multe țări sud-est europene, ceea ce face ca perioada comunistă să nu mai pară o cezură atât de profundă.
Cu siguranță perspectiva oferită de Schmitt în privința comunismelor balcanice va stârni discuții, căci autorul vede mai degrabă elemente de continuitate. Mai mult decât ocupația sovietică și hegemonia Kremlinului în regiune, istoricul austriac de origine elvețiană este preocupat de tentativa conducătorilor din țările balcanice „vasale“ URSS de a acționa ca actori cu voință proprie și de a se folosi de marea putere de la Răsărit pentru propriile scopuri (dezvoltarea industrială, în particular) (p. 348). Sigur, pare a sugera Schmitt, există o perioadă de internaționalism impus, care durează în linii mari între 1945 și 1960, după care se continuă omogenizarea începută în interbelic, căci în general minoritățile stânjeneau crearea omului nou. Acum este vorba despre omul nou al națiunii socialiste, națiune care avea și o dimensiune etnică, chiar dacă regimurile comuniste balcanice se considerau în teorie internaționaliste (p. 9). Pe de altă parte, și lupta de clasă a căpătat nuanțe naționale, căci de multe ori dușmanul de clasă este diferit din punct de vedere etnic de națiunea majoritară. Toate acestea constituie premise pentru o continuitate a unei istorii a violenței. Există totuși o schimbare fundamentală și ea se leagă de mobilitatea socială produsă după 1945 și care a modificat radical raporturile dintre rural și urban (p. 349). Acest fenomen a fost precedat de un adevărat război contra țăranilor întruchipat de colectivizarea forțată. În plus, statul a căpătat după 1945 o putere fără precedent, inclusiv de intervenție în viața privată a individului. Aceasta, pare a spune Schmitt, este adevărata ruptură adusă de comunismul impus după 1945.