Am instituit rubrica Efectul de ecou spre a semnala textele de interes deosebit și de implicare în subiectele de actualitate stringentă, pe care le găsim în revistele noastre. De obicei, ne facem ecoul altora, așa cum e firesc. De data aceasta însă încălcăm regula. Dacă alții nu ne văd sau se fac că nu ne văd (vezi finalul notei din pagina 28), ne îngăduim noi să atragem atenția asupra unui articol publicat în revista noastră. Și e vorba despre pagina intitulată Trompeta lui Caion, semnată în numărul trecut al României literare chiar de redactorul șef al revistei Orizont. Textul său este memorabil, subtil în argumentație și admirabil scris. Mircea Mihăieș nu doar că îl pune la punct, cu strălucire de excepțional polemist, pe Ion Simuț, cu penibilele sale devieri de la adevăr și cu acuzele sale pentru vini închipuite, dar, deopotrivă, reliefează cu limpezime un modus operandi prin care, de câțiva ani de zile încoace, diverși simbriași ieftini și câțiva răzvrătiți periferici atacă fără încetare conducerea Uniunii Scriitorilor, încercând s-o discrediteze prin rostogolirea cu tenacitate a unor minciuni până când, prin repetiție, ele se transformă în adevăr. Este, în realitate, nu un atac la persoane, ci ceva mai grav: e un atac la această instituție, Uniunea Scriitorilor, vitală pentru apărarea statutului scriitorilor români. Reproducem câteva fragmente:
O nouă mostră care ilustrează cu asupra de măsură inadecvarea de ton, de stil și de logică o constituie articolul publicat recent de Simuț – unde altundeva? – în Observatorul cultural. Încă un indiciu că „marele fluviu își adună apele“… Titlul poate fi înșelător – drept dovadă, unii cititori grăbiți l-au citit ca pe un elogiu, când el este, în realitate, o formă perversă de a-și exhiba resentimentele. Textul se numește, în bășcălie, „O istorie prea mare pentru o literatură atât de mică“ și se vrea o recenzie la ediția a doua a Istoriei critice a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. N-am să mă refer la analiza ca atare – e dreptul lui Simuț să emită orice fel de opinii critice dorește și să aibă oricâte nemulțumiri și sugestii. Nu pot însă trece peste finalul articolului, având subtitlul „Omul și opera“. Preluând o opinie a lui Adrian Păunescu, la fel de nemulțumit acum câteva decenii de atitudinea lui Manolescu pe cât e azi Simuț, criticul din Oradea regretă, într-un atac la persoană golănesc, faptul că marele critic a plecat de la Câmpina și s-a mutat la București. Cu alte cuvinte, autorul a fost obiectiv și profund doar când nu participa la viața literară.
Lăsând la o parte enormitatea afirmației – cărțile importante Nicolae Manolescu le-a scris la București, nu la Câmpina — e de întrezărit aici una din obsesiile multora din adversarii săi, o stranie continuitate cu poziția Securității: lui Manolescu ar trebui să i se interzică, așa cum ai interzice unui boxer prea puternic să intre în ring, să participe la viața publică! E musai să i se ia, cu orice chip, dreptul la opinie. Oare de ce? Pentru că vine întotdeauna cu argumente pertinente? Pentru că are brațul prea oțelit în comparație cu musculatura flască a contestatarilor săi? Simuț n-o spune explicit, dar face o comparație veninoasă în care citești reaua-credință și simți limbile de foc ale urii: „De ce mi-l pot acum imagina foarte ușor pe Nicolae Manolescu în postura unui Alexandru Piru ranchiunos, cu amenințarea cunoscută la adresa incomozilor?“
Nicolae Manolescu „ranchiunos“ și „amenințător“? Dimpotrivă, mie mi se pare că trece cu o nonșalanță greu de înțeles peste atacuri, adversități și învinuiri. Pe cine a amenințat Nicolae Manolescu și în ce împrejurări? Am fost martorul tuturor intervențiilor sale publice din ultimii treizeci de ani și n-am detectat în ele nici cea mai mică umbră de rea-credință. Aș spune chiar că, în calitate de președinte al USR, a dat dovadă de constantă generozitate față de toți membrii. Orb și surd la realitate, Simuț pune pe seama dlui Manolescu limbajul și comportamentul inamicilor săi. E în bună companie: cei trei scriitori care au târât Uniunea în sute de procese afirmă și ei că sunt dați în judecată de Uniune, și nu invers. Sfântă mare nerușinare!
Lista imputărilor lui Simuț însă abia se deschide. Criticul e, pe rând, capricios, fără principii și străin de orice „autoexigență morală“. Alegerea sa de către majorități zdrobitoare în funcția de președinte al USR e calificată drept „instalare inerțială“, iar activitatea în fruntea breslei nimic altceva decât o „tergiversare cu număr nelimitat de mandate“. Câte cuvinte, atâtea aberații, bazate pe o crasă distorsionare a realității. În faza actuală, Simuț nu e decât un colportor jalnic al mizeriilor scornite de câțiva resentimentari care n-au reușit să-l înlăture pe dl Manolescu și să distrugă Uniunea Scriitorilor.
Fără acoperire și jignitoare sunt și acuzațiile preluate din aceleași surse sau născocite de propria minte febrilă: „acordarea de premii dirijate din umbră pentru fidelizarea anturajului“, „jurii manipulate“, „expulzări periodice de redactori sau colaboratori neascultători“, „persecuții îndreptate împotriva cârtitorilor“, „cultivarea imaginii USR de instituție asediată, aflată în pericol“. În sumă, „toată recuzita unei autorități administrative delabrate“. Infamiile extinse și asupra aparatului tehnic al Uniunii ar merita un răspuns tăios, pe măsura minciunilor și ticăloșiei conținute de ele. Dacă ar fi fost onest, Simuț ar fi dat măcar câte un exemplu pentru fiecare din insolentele sale denunțuri. Ca istoric literar, ar trebui să știe că nu convingi pe nimeni cu afirmații neacoperite cu probe de nezdruncinat. Tot ce oferă Simuț e o colecție de bârfe acre și plăsmuiri ridicate la rang de adevăruri indiscutabile.
Sforăiturile sumbre ale lui Ion Simuț fac parte, cu certitudine, dintr-un șir de acțiuni de reinventare ale criticului. Din păcate pentru el, a ales tabăra greșită, iar subiectele abordate îl dezonorează. În locul solidarității cu o instituție esențială pentru supraviețuirea scriitorului român și a literaturii ca atare, preferă atacul perfid și mânjirea cu noroi.