Există o literatură foarte bogată despre București, orașul de azi dar și cel de ieri, și ea sporește mereu pentru că istoria și viața orașului este organic legată de aceea a țării și a fiecărui cetățean: capitala ne reprezintă în general, pe cei vechi pe malurile Dâmboviței ca și pe cei abia veniți, de oriunde ar fi venit și de orice nație pentru că acesta este înțelesul vechiului cântec care legiferează: „Dâmboviță, apă dulce,/ Cine-o bea, nu se mai duce…“ cum spun versurile lui Eric Winterhalder – alt „neamț“, de fapt austriac, care a venit și n-a mai plecat – din volumașul Flori de scaeți culese pe malul Dâmboviței, apărut în 1846. Și istoria, și viața capitalei sunt evocate într-o notiță introductivă la reeditarea a două cărți care cumulează și informația, și căldura necesară pentru a sugera cititorului mai tânăr o lume strălucitoare, apusă sub improvizațiile care au marcat dezvoltarea orașului și i-au împiedicat mutarea propusă din locul deschis și nesigur unde a plasat-o miticul ei întemeietor, ciobanul Bucur. Așa cum s-a întâmplat și după cele două mari cutremure, cel din 1940 și cel din 1977, orașul a renăscut după fiecare cotropire, aceea din Primul Război Mondial, din 1917, apoi cea de după Al Doilea Război, când ocupația militară a impus ample schimbări printre care și cea a regimului, când România devine, din regat constituțional, o simplă republică „populară“, tutelată și exploatată de marele său vecin.
Puse între coperțile unui singur volum, cele două cărți publicate amândouă în 1940 de Pia Alimăneștianu își arată mai bine originea și pun în valoare substanța unui text cu dublă consistență memorialistică pentru că ele cuprind o complexă imagine a unei epoci relativ apropiate, dar de care ne despart evenimentele dramatice ale răsturnărilor amintite, și în același timp, peste evocarea orașului, recompun atmosfera dintr-o familie prezentă în diferite feluri în viața publică a lui și a țării: Brătienii, cu care familia Pillat s-a înrudit prin căsătorie. Prefața acestei ediții, datorată unei descendente a familiei care îi continuă linia și tradițiile, ea însăși universitar și scriitoare de notorietate, Monica Pillat, prezintă cititorului programul seriei în care va apărea probabil curând un al doilea volum al scrierilor Piei Alimăneștianu, cuprinzând două cărți de călătorie: Plaiuri oltenești și Dobrogea, publicate în anii douăzeci. Programul acestor publicații se adaugă altora din aceeași categorie, care cuprind istoria – cu documentele, amintirile, corespondența, articole din presă ș.a. – elitelor noastre din trecut, adică a acelor persoane sau familii care s-au distins în chip deosebit prin acțiuni sau activități importante pentru țara în care trăim: oameni politici, dar și oameni de cultură, de știință, de artă ș.a. Le găsim în colecții ca „Istorie cu blazon“ a Editurii Corint, în care a apărut și cartea pe care o prezentăm, dar și în cele bibliofile ale Fundației pentru Literatură și Artă, de pildă, ale unor autori clasici ca Ion Budai-Deleanu, Eminescu, N.Filimon, sau autori moderni ca Emil Cioran, Mihail Sebastian, G. Călinescu, Marin Preda ș.a.
Cititorul va găsi în paginile acestui volum fragmente scrise cu evidentă plăcere despre locuri și personaje caracteristice Bucureștilor de altădată, care îi duceau faima și îi constituiau farmecul, modificat de modernizările firești din timpurile mai vechi sau mai noi, salvând în acest fel unele dintre fețele ilustrative ale unei mari așezări care începuse, se pare, foarte modest. Mai atentă la viața diverselor personaje bucureștene decât alți autori, mai înclinată să asculte și să aprecieze numeroasele evocări ale vechii generații, autoarea câștigă de fapt un pariu dificil pentru că ilustrează teme și locuri unde o doamnă din societate ajungea rar. Una dintre cele mai vechi și mai răspândite specializări ale comerțului stradal era probabil a florăreselor și lor le este dedicat primul capitol al cărții: Țigăncile florărese, „cunoscutele țigănci florărese de pe fosta moșie domnească a lui Ghica-vodă“. Poate din cauza „vieții printre flori, netrudite în gospodărie“, zice autoarea, „sunt așa vesele, așa guralive, așa gălăgioase“, comunicând cititorului simpatia pentru grup pentru că, deși bătăile între soți nu sunt rare, bulibașa „deseori dă dreptate femeii ca fiind mai neputincioasă, mai slabă“. Legați multă vreme de stăpâni, romii din mahalaua Tei „sunt botezați și cununați după legea țării și fac armata: sunt cetățeni români“. Numai că și emanciparea avea limitele ei și când țiganii au venit la primărie cu „statutul nostru, al romilor“ și cu propunerea de a-l alege președinte al țiganilor pe primar, un consilier i-a ironizat și bulibașa s-a supărat, reproșându-le că râd de ei „când știu cât de credincioși cetățeni suntem romii, mai credincioși ca toate națiile străine din țară“.
Cartea este de fapt o culegere de schițe ale unor mici întâmplări din viața zilnică a orașului, imagini fugitive ale unei așezări încă în căutarea unui statut propriu. Mulți dintre locuitori sunt încă la prima generație și aduc locurile lor de origină ca termen de comparație, privilegiat desigur ca tot ce e văzut în depărtare, în aburul amintirii. Palada vopsitorul, care „trebuia să fi cântărit peste suta de kilograme“, era bărbier ca și tatăl, „cel mai de seamă bărbier din Slatina“. Într-o zi pornește focul chiar de la bucătăria lui din curte, căci Bucureștii erau un oraș în care focul izbucnește când nu te aștepți și, cu tot ajutorul vecinilor, se prăpădise toată gospodăria: „Flăcările se întindeau ca lepra din pricina vântului: în câteva clipe cuprinseseră și casa. De pompieri nici gând. Așa e și la București, în mahala: când vin, e focul stins“. Cu tot avutul pierdut, nu puteau rămâne la Slatina „pentru că din cal nu puteam s-ajung măgar. Avusesem, tata și eu, loc prea de seamă printre meseriași“. Pleacă atunci la socrul lui, la Craiova, care „l-a luat pe lângă el“ (expresia în sine este ilustrativă pentru raporturile dintre stăpân și muncitorul oploșit pe lângă un cetățean mai avut) și l-a învățat vopsitoria care „i-a prins de minune“, și-a măritat cele două fete, adică le-a „căpătuit“ și în acest fel „m-am legat de București“ pentru că așa îi este firea explică el, „mă leg de locul unde trăiesc, ca pisica“.
Al doilea volum, Trecutul viu, care este biografia lui Sandu Cintianu, alter-ego al autorului și erou al întâmplărilor școlărești prin care acesta trece la Slatina și apoi la Craiova, păstrând o amintire surprinzător de lirică despre o epocă generatoare mai degrabă de mici suferințe și constrângeri neplăcute, cu pedepse de o aspră pedagogie: „pedepse peste pedepse ca trasul de urechi, bătaia cu plaivazul pe palme, oprirea în timpul mesei, nemâncat, până seara“ etc. Pedeapsa se chema simplu, „oprit“, și i se adăuga câteodată „de la tata-mare câte o bătaie, câte o răfuială bine cuvenită“. Toți ai casei munceau pentru că“în afară de ghetele și de cizmele cumpărate la Slatina, îmbrăcămintea noastră era făcută acasă“ și în consecință „războiul, acul, cârligele pentru ciorapi mergeau fără încetare la noi“, căci practica acestei vieți active în familiile țărănești era veche și de aici s-au inspirat sfaturile la care va ajunge peste ani Pia Alimăneștianu în propunerile sale de înființare a unor „Centre rurale pentru educarea gospodinelor“ pe care le-a prezentat la „secția feminină“ a Congresului Agricol din 1937.
Cea mai interesantă parte a acestor amintiri amestecate în desenul unei existențe burgheze caracteristice pentru perioada interbelică este însă partitura aproape muzicală a unor dialoguri, în general vorbiri în spațiul public, care nu readuc doar elemente savuroase de vocabular sau de stil, ci o întreagă strategie a captării și re-aprecierii structurilor unei oralități întemeiate pe o puternică coeziune națională, diferită de îndoctrinările unei politici de clasă, care apăruse deja și le va urmări și distruge treptat. Bunica „era sufletul casei“ pentru că „toate treceau prin ochii și mâna ei“, dar toate femeile casei munceau până noaptea târziu la „lampa de gaz“ pentru ca „la crăpatul zilei“ să poată să fie din nou „pe picioare“ pentru treburile zilei următoare. Iar stăpânul casei – care avea mereu de rezolvat chestiuni de gospodărie, ba la conac, ba la oraș – nu le urmărea cu grijă, cum face orice bărbat dintr-o gospodărie, ci era urmărit de ele, tot paragraful trimițând la o imagine sensibilă: imaginea vânătorului transformat în victimă.
Ambele romane oferă oricărui bucureștean o lectură agreabilă și de-a dreptul implicată care ajunge să redescopere nu numai orașul vechi, cu ruinele și cu noutățile lui, ci și o lume apusă de mult, desigur, dar cu care ne reîntâlnim în romanele lui Cezar Petrescu și în amintirile tuturor poeților care-și făceau veacul înainte de Primul Război Mondial la Capșa sau la Fialcovschi: ba chiar și după război, cu un succes sporit.