Prima sub linie

Ioana Nicolaie face parte dintr-o generație de autori, încă-tineri, care au trăit comunismul „pe pielea lor“. Asta s-a întâmplat în copilăria lor și într-o pubertate al căror fundal l-a constituit ceaușismul târziu și senil, un totalitarism de tip asiatic, de factură personală și familială. Decrețeii din această generație (ei înșiși apăruți pe lume în urma unui decret care interzicea avorturile pentru a crește natalitatea în România Socialistă) au deci amintiri vii și intense despre anii 1980. Atunci s-a consumat copilăria lor, în faza ei „socială“, dincolo de cercul protector al familiei și de fusta mamei după care copilul stă în primii săi ani. Iar această vârstă a mersului la școală, a emoțiilor resimțite când eleva sau elevul deveneau pionieri (în clasa a II-a), a tabloului-portret din care Nicolae Ceaușescu privea părintește spre elevii fiecărei clase, a șnurului roșu, pentru coman – dantul de grupă, galben, pentru cel de detașament, și albastru, pentru cel de unitate, vârsta respectivă s-a asociat pentru totdeauna, în memoria afectivă a generației noastre, cu ritualurile implicării și mobilizării ideologice. Copilul era mai întâi șoim al patriei (la grădiniță), devenea apoi pionier (în ciclul primar), utecist, adică membru al Uniunii Tineretului Comunist, UTC (în clasa a IX-a) și, finalmente, comunist. În Tot înainte, romanul cu un titlu sugestiv al Ioanei Nicolaie, eroina ratează prima secvență (de)formativă fiindcă, născută într-o familie rurală cu „o droaie de copii“, grădinița ar fi fost considerată un moft pentru unul dintre ei. Copiii de la țară sunt puși să ajute, să muncească în gospodărie, mai ales atunci când colectivizarea n-a putut include complet o comunitate precum cea din Văralia, un sat-oraș de munte amintind de Sângeorz-Băi. Proprietarii de animale erau obligați să dea „cote“ statului, iar tăierea unei vaci, de pildă, pentru a-i consuma carnea era un delict teribil. (De aici drama pierderii vacii galbene din Tot înainte de către familia numeroasă și săracă, ce nu se poate „dedulci“ la carne decât o dată pe an. Vaca lor nu poate fi mâncată, fiindcă este ilegal, astfel că înmormântarea animalului în curte prilejuiește o scenă ce se ține minte, cu familia îndurerată, o dată, pentru pierderea vacii și, a doua oară, fiindcă e obligată să-și îngroape multe mese îndestulate. Acest tip de dramă rurală apare și în nuvela Surâsul Jocondei de Varujan Vosganian, scenele petrecându-se acolo în anii 1950, în același context insuportabil al colectivizării.) Arsenia Bulța, fata din romanul Ioanei Nicolaie, va „sări“ deci peste grădiniță, fiindcă este pusă la muncă în gospodărie, una dintre sarcini fiind să meargă cu mieii la păscut. La oraș, pentru copiii din aceeași generație, situația era radical diferită. Întrucât părinții erau „în câmpul muncii“ și nimeni nu putea sta acasă să aibă grijă de progenitură, copiii erau trimiși la creșă și apoi la grădiniță, să se ocupe Statul și Partidul de ei. Cei „șapte ani de acasă“ deveneau trei, iar copilul deprindea valorile colectivului și asimila comunismul deodată cu grișul cu lapte. Am precizat toate aceste lucruri fiindcă ele formează referentul istorico-politic al romanului și oferă cadrul în care se petrec scenele din Tot înainte. Cu maturitate artistică, după un început ezitant, Ioana Nicolaie își urmărește eroina nu numai în conturul particular al unei familii neobișnuit de numeroase, ci și în acela standardizat al socialismului din „Epoca de Aur“. E unul dintre puținele romane date de autori din această generație unde veridicitatea realistă se sprijină pe exactitatea reconstituirii tabloului istoric și social. Dacă, inițial, romanciera își „acordă“ vocea cu cea a personajului feminin de la o vârstă foarte mică, obscurizând astfel „poetic“ scenele, treptat perspectiva se limpezește și rezoluția romanului devine realistă. Ioana Nicolaie alege episoade relevante biografic, preponderent traumatizante, în jurul cărora reface complexul de senzații și sentimente inițial, exprimat liric și apoi readus în rama realistă. Eroina îndură multe (un picior rupt, capul spart, un picior sfâșiat), se confruntă cu răutatea juvenilă, mai inventivă decât cea adultă (la spital, este bătută cu metodă de o fată mai mare), cu „pedagogi“ sadici sau libidinoși (un învățător scoate cu un clește… măsele și își obligă elevii să se pedepsească unii pe alții cu bățul, un profesor își pune elevele care joacă handbal să se dezbrace pentru a le „măsura“), când ajunge la liceu e cât pe ce să fie violată… Mai toate visurile pe care și le face (să fie selecționată la dansuri, să poată folosi un aparat de fotografiat, să meargă într-o expediție pe munte) sunt retezate de „factorii responsabili“ care fie aleg copii din familii mai bine situate, fie au mimat propria lor implicare într-un anumit program dorit cu frenezie, cu disperare de copiii aflați la vârsta când un asemenea program contează. Arsenia caută o autoritate protectoare și face tot ce i se cere, și în familia tot mai numeroasă (Reghina e deja mamă eroină, cu foarte mulți copii), și la școala de care se agață cu disperare, străduindu-se să fie o elevă-model. Crescând, realizează că singura ei șansă de a ieși din condiția familiei este să ajungă la un liceu mai bun, iar pentru asta trebuie să învețe de una singură, să strângă din dinți, să rabde, să suporte, într-un mediu de viață foarte dură, precum cel familial, și într-o lume în care s-a promis egalitate, precum cea de la școală. Capitolele romanului urmăresc, într-o ordine cronologică, această traiectorie atât de semnificativă, de la primele emoții și spaime din clasa I și până la etapa dinaintea treptei a doua, în anul căderii comunismului, când Arsenia vede în menghina de la „practica de atelier“ un simbol numai bun pentru imposibilitatea ei de a scăpa. A fost prima sub linie la examenul de la treapta întâi și nu a reușit să ajungă la liceul Sanitar; asupra ei planează destinul surorilor și fraților ei, iar perspectiva de a-l evita s-a îngustat dramatic. Cu un bun dozaj, prozatoarea suprapune întâmplărilor din roman această umbră a fatalității de care personajul nu poate scăpa, orice ar face. Între ambiția Arseniei de a avea o altă viață și menghina unui destin rezervat deja familiei sale, Ioana Nicolaie creează și exploatează remarcabil o tensiune în progresie ce susține, la propriu și la figurat, romanul. Bune sunt și scenele în care vedem, din perspectiva adolescentei, cum trăiește prima ei dragoste, pentru un Tiberiu care îi dă fierbințeli și cu care abia așteaptă să fie colegă în stupidele programe comunist-ceaușiste de la finele „Epocii de Aur“. Socialismul acesta grotesc, din ultima lui fază, devine pentru Arsenia nu numai un mod de a ieși din cercul sufocant al familiei, ci și unul de a fi aproape, fizic, de Tiberiu. Nereușind la liceul Sanitar, Arsenia înțelege că l-a pierdut și pe băiatul de care este îndrăgostită lulea. Suferința unei fete de 14-15 ani care iubește pentru întâia oară și care află că e prima sub linie la cel mai important examen, iată ce încearcă să exprime – și reușește – autoarea în scena următoare: „Dar degeaba, la sfârșit, când m-am dus să-mi văd nota, m-a luat cu leșin: eram prima, chiar prima sub linie. Deasupra, pe poziția 20, am putut citi numele Carminei. N-am mai fost în stare de nimic altceva decât să merg înapoi în autogară și să aștept șapte ceasuri până când cursa de 16 pleca către Șanț, cu stație în Văralia. Totul se terminase, drumurile se schimbaseră-n pulbere, autobuzele se pulverizau, trăgeam în piept cuțitașe de pulbere. Într-un colț al sălii, lângă ghișeele de bilete, am văzut o cabină telefonică. Nu trebuia să mă scotocesc în buzunare, știam cu precizie câți bani aveam. Am strecurat un leu în aparat, căci apelul, interurban, costa mai mult. Mi-am smuls cifrele din cap, unele după altele, și, ca pe niște zdrențe, am început să le rotesc în partea dreaptă. Când s-a făcut clic și cineva a ridicat receptorul, am îngăimat cu mare greutate un alo. Dar glasul n-a trecut până-n camera unde Tiberiu, proaspăt intrat la liceul din Armadia, întreba intrigat, alo, alo, cine-i acolo? Ce să-i fi răspuns? Am scos biletul albastru și nu l-am lăsat până nu l-am făcut ferfeniță. Când n-a mai rămas nimic, numai un praf albicios, mi-am dus degetele la buze. Avea un gust uscat, de iubire care n-avea cum să se întâmple vreodată.“ (pp. 223-224). Minus începutul, cum spuneam, ezitant, Ioana Nicolaie a dat în Tot înainte un roman convingător, cu un personaj aflat în situații de viață autentice, într-o Epocă de Aur calp.