Cei mai mulți poeți scriu vizibil cu talent. Puțini sînt cei care scriu cerebral, mijlociți de cultură. Uneori, exclusiv ca în cazul lui Ion Mircea. Aceștia o fac, de regulă, cu cheie. Dacă o ai, tu, cititorule, foarte bine. Dacă nu, nu. Textul liric nu-ți va aparține. Unele poezii, așadar, sînt criptice cu schepsis, ermetice. Sînt efectul sublimat al unei posesii rare și exclusive pe care autorul îți propune să i-o împărtășești. Bunăoară al matematicii – un alt nivel al poeziei, eterice, spun unii – ca la Ion Barbu. Alteori al unui suflu debordant suprarealist și magic ca la Rene Char, un poet cultivat de Ion Mircea. Cazul acestuia din urmă, Ion Mircea, este, cred, cel al unui preaplin grandilocvent cultural, oarecum narcisist, referențial eterogen – fizică, astronomie, antropologie, chimie, anatomie, genetică, religii orientale, esoterice, toponime – cu care autorul te întîmpină orgolios nevoie mare. Nu-și face nicio problemă de modestie și, să nu mai vorbim, scepticism al cunoștinței sale. O spune de-a dreptul: „Biblie fără semne/ mîna mea/ fericită e astăzi cunoscînd mîntuirea/ sînt mii de/ ani de cînd mîngîi pămîntul îmi părea că scriu/ cu penița unei inversate piramide.“ (Biblia fără semne). Sau: „Cele 5 000 000 de globule roșii/ ale lui Moise pe cînd traversa Marea Roșie/ stele joase roșii le visai sub lentila/ infernului tău.// Cine ești? Cine ești?/ tu otravă din urechea regelui?“ (Hamlet). Așa că poezia lui Ion Mircea e gata să te zăpăcească, dacă n-ai destulă detașare și rezerve de umor. Dar arma frecventă și subtilă a acestui poet este felul personal cum revrăjește el cuvintele tocite de rutina limbajului colocvial. Această reprimenire a lor este un fel de întoarcere semantică pe dos, precum aceea a unei mănuși. O face autoîncîntat de iscusința sa, una histrionică: „Ce zi să fie asta dacă mîine-i ziua morților?“ (Vai nouă, faraoni). Și, încă: „Trupul mi-l purtam/ cum ochelarii de soare pe întuneric“ (Copacul cu 10000 de imagini). Puțin sofism nu strică, nu-i așa? Recunoaște poetul însuși: „Desfac conserva de logică/ se înserează îmi tremură mîinile./ Moarte luată cu lingurița/ ca rîul din viziunea Sfîntului Augustin.“ (Amintirea). E drept, astfel de versuri vin după o lungă caznă de autor înotînd tenace printre propoziții absolut seci, inexpresive, uscate. Efectul versului final, memorabil acesta, e cu atît mai mare, rezistent estetic în sine: „Cu vremea ochii tăi vor ajunge două mari întunecate păpădii“, „Deodată s-a făcut ziua peste tot, deși era ziua“, „Munții cei mai înalți ai Olandei sînt norii“, „Veniți/ a înflorit privighetoarea și liliacul cîntă“ (firește, o parafrază returnată liric în cheie Ion Mircea), „Materia care ne desparte“.
Cele mai multe poeme ale lui Ion Mircea par scenarii vizualizate prin cuvinte, povești despre el însuși în interpretare histrionică. Fiecare poem al lui este urmarea unei ceremonii de limbaj. Nu o dată de un narcisim transparent: „Cînd scriu,/ sub hîrtia pe care scriu,/ un alt om, culcat cu fața în sus,/ sub o matriță de sticlă,/ scrie același text, de la dreapta la stînga.// Eu închei, aștern punctul/ la finele manuscrisului. Celălalt om,/ de sub hîrtie, departe de-a încheia,/ continuă să scrie febril/ în elină, în hindi, în ebraica pătrată“… (Matrița). Cred că poemele scurte poartă cel mai bine marca, amprenta poetului: „În sfîrșit/ iată-mi și ochiul:/ un animal arhaic/ cu pene și frunze – //și iată lumina: un ou cu rădăcini“ (Comuna din paradis).
Grandilocvența, niciodată ascunsă, prețiozitatea, referința culturală înaltă, un stil literar gotic, ca să zic așa, despuiat ostentativ de orice ornament, ținîndu-se cît mai sus prin contraforți culturali ce vor să impresioneze sînt compensate, toate, prin adevărate vitralii și ogive deplin lirice: „Întoarce pe față apa aceasta? Să o văd, în sfîrșit, să o văd.//E o noapte lină/ și parcă pe toate drumurile-i miere/ lăsată de o albină submarină.//Inimile noastre/ sînt ca Insulele Malvine./ Visez că mi te iau/ și mi-e sîngele din vene un teatru de luptă/ între autohtoni și o îndepărtată regină.“ (Inimile noastre sînt ca Insulele Malvine).