Urbanitatea și politețea lui Mircea M. Ionescu sînt cuceritoare și aproape îi umbresc scrisul, ceea ce este uimitor la un autor atît de neobosit, pătimaș atașat pieselor sale, cărora mă mir că le mai știe numărul. În anii 1970, cînd urmăream, băiet fiind, fotbalul, îi auzeam vocea inconfundabilă comentînd meciuri televizate. Era în top, alături de Eftimie (tot) Ionescu și ocupa o treaptă de podium împreună cu acela și cu neuitatul Cristian Țopescu, zăpăcindu-mă cu informația lui bogată și diversă. Undele sportive radio erau acaparate de Ion Ghițulescu, Sebastian Domozină sau Gh. Minoiu, care a rămas proverbial prin propoziția adresată lui, în toiul meciului, de un coleg aflat pe stadion: Jocul nu-i ușor, Minoiule! Dar la TV, MMI-ul strălucea.
Eram adolescent, în depărtatul an 1979, cînd am citit în revista „Sport“, condusă de regretatul Ioan Chirilă, o notă precum că MMI, pe care nu bănuiam atunci că-l voi cunoaște, a debutat ca dramaturg cu piesa Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții. Nu am uitat acea notă, însoțită și de o poză sepia din spectacol. Post-modern avant la lettre, MMI parafraza celebra piesă a argentinianului Agusto Cuzzani El centroforward murió al amanecer, acela deci murea, și anume la ivirea zorilor, ecranizată (1961) și difuzată chiar la TVR unde am și văzut-o, tot prin anii ’70.
Nici Agusto Cuzzani, care a trăit pînă în 1987, nici MMI nu au văzut finala Cupei Campionilor din 1986, din România. Cuzzani trăia în Argentina, iar dramaturgul român zburase la Sevilla, trimis de ziarul „Sportul“ să observe și să relateze paradele lui Duckadam. Dar finala din 1989, cînd Steaua încasa patru goluri de la Milanul cu Van Basten și Gullit, l-ar fi prins pe MMI în SUA, unde emigrase, chiar în 1986. Și totuși a zburat pînă la Barcelona să fie martor la nefericita finală. Comuniștii îl „grațiaseră“ și pe Țopescu, să comenteze cu noroc meciul, dar a fost în zadar.
Jurnalul unui om norocos, cel mai recent volum al lui Mircea M. Ionescu (Editura Creator), este ceea ce indică titlul. Este jurnalul pe anii 2007-2020 al dramaturgului pe care îl consider un excelent memorialist. Cartea sa Taximetrist de noapte la New York, în care își relatează experiența pe CAB-urile galbene, este indiscutabil una dintre cele mai bune din zecile pe care le-a publicat.
MMI este un om norocos, cum se consideră, dar norocul și-l mai face și omul. Scriitorul este un bărbat puternic, care nu a ezitat, cu tot succesul său de gazetar sportiv și dramaturg, să fugă aventuros din România comunistă, să conducă taxiuri ducîndu-i nu doar pe Anthony Quinn și Geta Garbo, ci și pe inși periculoși față de care interlocutorii lui de pînă atunci, Dobrin și Dumitrache, ba chiar crudul Bumbescu, erau niște domnișoare. Acolo, în State, a scos însă și un ziar, iar în anii ’90 a cutezat să revină în România învălmășită pentru a face tot gazetărie, literatură și a conduce un teatru.
După vorba lui Danton, norocul e îndrăzneală. Iată că, în 2007, anul în care începe Jurnalul, curajosul ziarist și autorul jucat pe multe scene, unele din afara țării, a primit de la medici un diagnostic foarte sever. Dar MMI, care are și atestat de arbitru, i-a arătat celei care-l pîndea cartonașul galben. A continuat să-și vadă de viața lui, care-i place foarte mult și pe care o relatează acum într-o carte de 300 de pagini, ca pe un meci palpitant. Intră în ea teatru, călătorii, amintiri din fotbal, personaje memorabile din culise și cabinele stadioanelor, familia sa transoceanică, drumuri de la Giurgiu la Dallas, de la Arad la Madrid. Acolo a vizitat localul de flamenco „Torres Besmejas“ și l-a descris foarte frumos, uitînd să spună un detaliu: deasupra ușii scrie mare: Hemingway never ate here. Deci Hemingway nu, dar Mircea M. Ionescu da! Iată încă o dovadă că este un om norocos.
Față de predecesorul său I. L. Caragiale, care se credea ghinionist, și dezvolta un sistem de superstiții care să-l apere de piaza-rea, Mircea M. Ionescu a ales singur norocul, și nu bafta pe el, construindu-l pas cu pas în peste 75 de ani de viață și multe decenii de scris. El știe, desigur, zicala după care balonul e rotund. Totul e să-l răsucești astfel încît să-ți vină cu petecul norocos pe gheata de aur. Jurnalul lui MMI este o carte vie, debordînd de optimism, lectura potrivită în vremuri grele, de izolare.