Despre Christophe Bourseiller știam mult mai multe decât ce știam despre Jean Parvulesco. Fiu vitreg al reputatului regizor Antoine Bourseiller, autorul proaspăt apărutei cărți Căutându-l pe Parvulesco (En cherchant Parvulesco, La Table Ronde) este un scriitor prolific și totodată un specialist în problemele extremei stângi. A cunoscut de mic, grație mediului familial, o mulțime de personalități ale teatrului și ale filmului. A apărut, când era de-o șchioapă, în trei filme ale lui Godard, filme din perioada în care regizorul înfiera capitalismul și saluta lumina care venea de la Beijing. În 1976, în filmul regizorului Yves Robert Un éléphant ça trompe énormément, Christophe dă „lovitura“: filmul are un succes uriaș, iar tânărul Bourseiller este excelent în rolul unui adolescent stângist care debitează clișee în spiritul lui mai ’68. Numai că, deși părea sortit unei cariere strălucite, tânărul își dă seama că, de fapt, vocația lui era alta: renunță la actorie și va deveni scriitor.
Am făcut aceste precizări pentru că totul se leagă. Jean-Luc Godard, multă vreme prieten apropiat al familiei Bourseiller, a devenit faimos prin filmul À bout de souffle (1960), cu Jean Seberg și Jean-Paul Belmondo. Există în acest film o secvență de vreo patru minute în care, pe un aeroport, mai mulți ziariști intervievează un scriitor celebru pe nume… Parvulesco. Rolul acestuia este interpretat de un mare regizor, Jean-Pierre Melville, iar întreaga secvență trebuie citită și în cheie parodică. Parvulesco, cel din filmul lui Godard, e un bărbat impunător, are pălărie, ochelari de soare, o pipă în mâna dreaptă. Răspunde sibilinic, întrebările au două direcții principale – femeia și erotismul, citează din Rilke și din Cocteau, declară nonșalant că nu-i apreciază nici pe Chopin, nici pe Brahms (fiindcă, previzibil, este întrebat: „aimez-vous Brahms?“), „clou“-ul interviului fiind atunci când cineva îl întreabă care este cea mai mare ambiție a vieții sale, iar răspunsul e memorabil: „să devin nemuritor și apoi să mor“.
Celebru în filmul lui Godard, Parvulesco era în 1960 complet necunoscut. Intrigat de secvența din À bout de souffle, Christophe Bourseiller a pornit în căutarea „marelui scriitor“. Jean Parvulesco s-a născut în 1929 la Curtea de Argeș. După instaurarea regimului comunist trece Dunărea înot în 1948, ajunge în Iugoslavia, e purtat prin mai multe lagăre, fuge în Austria și de aici, în 1950, în Franța. Frecventează îndeosebi mediul literar și cel cinematografic: intră în contact și se împrietenește cu regizorii care vor forma Noul Val – Rohmer, Godard, cu scriitorii Roger Nimier, Dominique de Roux și cu mulți alții, personalități de prim rang. Face figurație în câteva filme ale lui Eric Rohmer sau Barbet Schroeder. Este tot mai apropiat de extrema dreaptă. În 1960 se află în Spania unde publică niște articole despre Noul Val francez; în mod bizar, spune despre filmele lui Godard că transmit un mesaj fascist, dar, pentru el, asta era mai curând un elogiu. Ce făcea Parvulesco în Spania lui Franco, unde a rămas, pare-se, câțiva ani? Mister, așa cum misterioase sunt legăturile ce i-au fost atribuite cu serviciile secrete, cu grupuri care plănuiau lovituri de stat în țări africane etc. Presupunerea lui Bourseiller este că Parvulesco se refugiase în Spania deoarece făcea parte din OAS (Organizația Armata Secretă), care lupta – prin mijloace violente – pentru Algeria franceză și care a organizat mai multe atentate vizându-l pe De Gaulle. Reîntors în Franța, Parvulesco reînnoadă vechile amiciții și, mai ales, publică o sumedenie de cărți, majoritatea la edituri mici.
Parvulesco n-are nimic din prestanța și faconda lui Jean-Pierre Melville din filmul lui Godard. E un bărbat rotofei, chel, genul de persoană care trece neobservată. Bourseiller se interesează de el mai ales la sfârșitul anilor ’80, după ce vede la TV un documentar din seria Aventurierii spiritului ce îi este consacrat. Atunci se impune imaginea autorului de texte ezoterice, a scriitorului de geniu care a survolat epoca fără a fi înțeles de contemporani. El devine, cum spune Bourseiller, un personaj „underground“, un personaj „cult“. În jurul anului 2000 un DJ tehno, Dimitri, utilizează scena din À bout de souffle și propune o compoziție intitulată …Jean Parvulesco! Omul nostru ajunge șlagăr în discoteci… Ia naștere și o „Societate filozofică Jean Parvulesco“, unde maestrul ține conferințe în fața unor admiratori în extaz. Bourseiller reușește până la urmă să-l cunoască personal pe Parvulesco. Lucrând în echipa realizatorului TV Frédéric Taddeï, insistă ca Parvulesco să fie invitat la o emisiune, merge chiar la el acasă ca să pună la punct anumite detalii. Constată că Parvulesco trăiește extrem de modest, e primit în bucătărie, i se oferă bere dintr-o sticlă deja începută. Emisiunea are loc pe 8 iunie 2010. Parvulesco – în costum, cravată, dar cu… picioarele goale în sandale – a tăcut tot timpul, lăsându-i pe ceilalți invitați să vorbească și rezistând încercărilor animatorului de a-l antrena în discuție. După mai bine de o oră de tăcere, Taddeï l-a luat prin surprindere întrebându-l cum i s-a părut emisiunea. Parvulesco a răspuns cu o voce gravă, spre stupefacția tuturor: „C’est technique“. A murit câteva luni mai târziu, pe 21 noiembrie.
Cartea lui Bourseiller nu risipește misterul din jurul lui Parvulesco (personaj care i-a inspirat și lui Nicolae Prelipceanu un remarcabil articol în „Ramuri“, nr. 11, 2019). Sărac, fără surse de venit, a frecventat, grație prietenilor, cele mai luxoase restaurante. Împărtășind multe din ideile dreptei extreme, s-a apropiat de Aleksandr Dughin și a militat pentru Eurasia. A lăsat o operă abundentă, dar cu multe pagini de pur delir. A fost obsedat de teoriile conspiraționiste și a avansat idei extravagante, cum ar fi demolarea Turnului Eiffel și a Centrului Beaubourg. Și, neținând seama de ce spunea „tizul“ său din filmul lui Godard, a murit înainte de a deveni nemuritor.