Rugă către zeii greci
E favoritul zeilor Ahile cel iute de picior,
dar nu va întrece ţestoasa tocmai din acest motiv,
deoarece pe pajiștile însorite ale timpului divizat
în unităţi tot mai mici, deși muritorii îl credeau
indivizibil, șuvoiul acela neîntrerupt,
stăvilit uneori de câte-un smoc de iarbă
ori de petalele repede ofilite ale păpădiei,
mai devreme ori mai târziu sigur l-ar împinge,
pe alergătorul de neoprit, pe fugosul cu origini zeiești,
lângă ţestoasa liniștită cu pași târșâiţi,
apoi ar și întrece-o și ar ajunge primul la ţintă,
însă nu-i nici în interesul lui, de fapt, deoarece
în spatele lui Ahile gonește și teribila moarte,
se apropie tot mai mult, și totuși nu-l va ajunge niciodată
câtă vreme are ţestoasa în faţă, moartea rămâne în urma lui,
numai dacă săgeata lui Paris, respingând și ea
paradoxul lui Zenon, ar nimeri călcâiul
atât de spornic săltat de eroul aheu,
o, Zeus, îngăduie-mi încă o vreme să savurez
superbul raţionament al înţelepţilor tăi,
exact atât de nesfârșit de mult cât durează zborul
pietrei aruncate spre trunchiul copacului în lumina dimineţii,
îngăduie-mi să încap pe-un smoc uscat de iarbă,
în mijlocul unei flori galbene de păpădie,
în urma invizibilă a unui picior de furnică,
deoarece astfel până și moartea ar fi doar un accident,
nu o lege pentru ţestoasă și pentru Ahile,
deci să nu fie lege nici pentru mine.
Dispersare
Când se adună masa critică
și nu mai vor să se ducă acasă,
bineînţeles că trebuie risipiţi,
dacă vrem să menţinem ordinea,
echilibrul și guvernul.
Ireversibila schimbare trebuie prevenită
cu gaze lacrimogene, cu bastoane de cauciuc
mai înainte ca lucrurile să degenereze,
manifestanţii trebuie risipiţi din piaţă,
trebuie să intervii ca împotrivirea
să se scurgă spre străzile laterale,
până orașul o absoarbe în întregime,
precum tamponul de vată sângele,
precum pantalonii groși de stofă
urina scăpată fără voie.
Să fie mai bună incontinenţa
decât ţipătul încrâncenat reţinut?
Trebuie dispersate râurile ce se varsă-n mare,
stropii de ploaie ce se strâng la un loc,
fulgii ce se agaţă unul de altul,
trebuie dispersat tot ce se adună.
De o bună bucată de vreme, lăcrimez tot mai des,
arunci în jurul meu petarde lacrimogene,
pe ici, pe colo îmi apar pete pe piele,
în vis mă baţi cu bastonul de cauciuc
pentru că știu prea multe despre tine,
pentru că prea mult am sperat odinioară
și de prea multe ori m-ai păcălit,
se strânge în mine masa critică,
o să-ţi trimiţi viermii împotriva mea,
mă vor dispersa curând,
mă vor alunga în toate părţile.
Ai cumpănit bine, Doamne?
Amurg de iarnă
O sferă în flăcări se rostogolește
până-n zare pe oglinda de gheaţă,
dar nicio urmă nu-i strică luciul,
nici apa nu dă-n clocot pe-unde trece,
nici focul nu se stinge, căci nu au
nicio legătură una cu alta, doar
se pot vedea o vreme împreună
ca o minge purpurie de marmură
pe betonul incasabil.
Cu moartea nu dispare nimic,
nici jarul nu va fi mai rece,
nu ni se sparge sub pași
nici râul fără mărginire,
nu se distrug părţile componente,
funcţionează fiecare în continuare,
zadarnic se ating însă dimineaţa
ori se despart pentru timpul de noapte,
nu se vor răni nicicând una pe alta
și nici nu-și vor lecui rănile.
Și-n definitiv e liniștitor să te gândești
că vor exista în continuare văzul, auzul, pipăitul,
vor exista lumini, sunete, adâncuri,
dar ele nu se vor mai întâlni vreodată,
nu va mai decurge din ele nicio consecinţă,
nu va trebui să-mi acopăr ochii, nu va trebui
să mă uit la soare printr-o sticlă afumată,
nu va trebui s-aștept răspuns la întrebări,
nu va trebui să fac din vorbe propoziţii,
căci în clipa în care va înceta ninsoarea,
va dispărea și gramatica subtilă
care a legat cerul cu pământul.
Trup credul
Cum vântul prin pomul desfrunzit,
fără piedici mă străbat
nevăzutele unde radio,
nu simt absolut nimic:
dacă vreun tril de pasăre
adastă undeva între coaste
ori dacă de undeva de departe
ţipetele refugiaţilor de război
îmi străbat imperceptibil trupul
și nici când mă-nfior brusc nu aud
venind dinlăuntrul meu freamătul
unui cutremur ori al unei revărsări,
s-a făcut doar mai frig, pentru-o clipă,
deoarece soarele e acoperit de-un nor;
nu sunt în stare să filtrez
nici veștile bune, nici veștile rele,
degeaba mă aflu în calea lor
ca-n faţa unui glonţ de pușcă,
nu mă rănesc,
nu-și reduc viteza,
eli, eli, lama sabactani,
îmi întreb carnea putrezită,
oasele descompuse,
pe cine altcineva aș putea întreba,
dar m-au trădat de foarte demult deja,
și sufletul e doar o emisiune radio,
își găsește un alt aparat, altă
inimă ori creier, ficat, plămâni,
degete fierbinţi, credule,
stropi de ploaie nou-nouţi
ca să-mi pipăie pe-ndelete faţa.
Epiphania Domini
Nu te dezbracă cel ce
te-a îmbrăcat la vremea respectivă
și a aninat de tine lumea întreagă,
luna, soarele, stelele, părul de înger,
vorbirea, tăcerea, balansarea într-o parte și alta,
ciocnirea globurilor colorate,
adorarea neostoită de jur împrejur, deoarece
totul a depins de tine de la începutul începutului,
fără tine n-am fi știut de Pilat,
tu ni l-ai dat și pe rebelul Baraba,
de la tine l-am primit și pe Caiafa
și n-am avea idee despre cruce
dacă nu ne-o aduceai în dar,
ţie trebuie să-ţi mulţumim și pentru Iuda,
căci l-am fi uitat de multă vreme,
dar tu în fiecare zi ni-l aduci aminte
pe nefericit, care a devenit vânzător numai
pentru că tu ţineai îndărătnic la ideile tale,
sau la marotele tale mai degrabă,
scăpărai acolo sus ca niște artificii, stropi roșii
de sânge cât pumnul se rostogoleau pe tine,
ca ornamentele de pe un brad de crăciun
dacă își pierd echilibrul încăperea,
casa, orașul, Golgota,
gemând ţi-ai propovăduit întoarcerea,
acest început apropiat de sfârșit,
ca mireasma brazilor era mirosul urinei
ce se prelingea, ori totuși nu?
însă ceea ce spunem se va și împlini,
iar dacă mai târziu vom spune diferit
nu vom mai putea schimba,
pentru că nu se poate zori nașterea
Mântuitorului care a durat treizeci și trei de ani,
până nu ne obișnuim că se află printre noi,
și-atunci se poate deja despuia,
strânse în cutii strălucitoarele
globuri, celulele ușoare ca spuma
ale lui Dumnezeu, pe deplin goale pe dinăuntru,
se poate împacheta flacăra lumânării;
da, în ciuda oricăror zvonuri contrare,
nu te dezbracă cei care te-au îmbrăcat,
deși ei ar putea ști, în definitiv,
de unde, cum, când și până unde
am dus pămătuful și briciul,
n-ar fi trebuit să las pe un străin
să-l radă nici pe tata,
l-au dezbrăcat niște străini,
l-au spălat niște străini,
trupul lui nu le aparţinea,
nu-mi aparţinea nici mie, desigur,
moartea e doar atât, că vine un moment
când pot să te atingă și tu nici nu sesizezi,
după aceea îţi pot vorbi oricând,
numai că tu nu le vei răspunde,
pot să te știe și mai târziu,
dar tu nu vei mai ști de ei,
ce contează cunoașterea unui singur om
în faţa credinţei multor milioane de oameni,
ce ritual înălţător e înveșmântarea,
cum te împodobesc, ca pe-un brad,
apoi, când trebuie să fii despuiat,
te vor încredinţa probabil menajerei
care va aspira după tine și acele de cetină,
tu plângi, Maria, îi vor spune femeile străine
celei care te-a îmbrăcat cu foarte mult timp în urmă,
apoi, prin deschizătura strâmtă a ușii, indecent,
trag afară bradul de crăciun veștejit
ca pe un trup neputincios
și-l aruncă lângă pubela de gunoi.
Traducere de Kocsis Francisko