***
Un chip fără chip te privește ca
dintr-o ceață
nici nu știi dacă l-ai văzut
vreodată în viață
poate-i un chip din copilăria
aproape uitată
poate-i doar un personaj
fantomatic de viu
din cine știe ce vis și ochiul lui
te pândește
zbanghiu te aține pas cu pas
dintr-o lume de altădată
din răstimpul rămas poate-i
un personaj invizibil
dintr-o oglindă pustie un chip
fără chip care-a devenit
brusc trupul tău iluminat de ins
captiv de proscris
poate-i doar umbra ta
pământie care știe totul
despre pașii
tăi de-acum și de cei dinainte
împovărați mereu de o vină
obscură și-n privirea ei sură are
deja imprimat pe retină
drumul tău pustiu vuind
asurzitor atârnat de cer înainte-ți
***
Uneori reușești să te-ascunzi
sub o fereastră
(a nimănui) ca și cum ți-ai
imagina că ai devenit
brusc invizibil. oricum
de-acuma știi că există cuvinte
care îți așteaptă cu fidelitate
sfârșitul. e ca și când
ți-ai afla în magma lor încă
fierbinte o naștere nouă
o origine neștiută. poate un
ultim, un cvasiromantic
acasă. dar așa, uite, îți rămâne
doar să povestești
– știi exact că ea se plictisește,
nici nu te ascultă – cum
ți-ai fi dorit să fi fost tu însuți
personajul acela ascuns
sub chipul dur jucat la marea
artă de Humphrey Bogart
în Casablanca (nici nu-ți vine
să crezi că a trăit
și a murit vreodată).
***
Noaptea îmi lipește chipul
într-un album greu de tăcere
când o fată de demult din cine
știe ce arhaice ere doarme dusă
(într-un tren) pe umărul meu
deși pare vie poate chiar
a murit
fără să știu fără să știe.
jur împrejur e atâta uimire
e atâta poezie dar nimeni
n-o vede
nimeni n-o scrie. poemele mele
au început deja să mă pască
lacome ca pe-o iarbă proaspătă
aiurea de înaltă. din când
în când
îmi vor întoarce fața spre fața
neștiută cealaltă. spre
primăvara atât
de înflorită și verde spre viața
petrecută
aici și acum pe care n-o mai pot
pierde
***
Totul începe mereu de la o linie
de pornire. te desprinzi zi de zi.
cu aceeași zvâcnire matinală.
cu același elan încă atletic.
privești
cu ochii larg deschiși înainte.
țâșnești mereu de la aceeași
linie
de start. tot mai ștearsă
aproape
invizibilă. zvâcnești cu același
elan
iluzoriu. cu ochii țintă
aproape orbi
de atâta privire spre acel finiș
vital
ce-ți joacă febril și hipnotic
înainte.
țâșnești de la aceeași linie
de start.
invizibilă. inexistentă.
zvâcnești fără
să te miști din loc. ca într-un vis
coșmaresc din copilărie.
***
Sunt cuvinte pe care le-am
pierdut demult
în zăpadă ca niște urme
de pași mistuite
și ele într-o ninsoare nebună
halucinantă
precum într-o scenă din
Frații Kamarazov.
sunt cuvinte pierdute demult
care mă fac
să trăiesc bucuria boabelor
de grâu încolțind
inconștiente între traversele
negre de cale ferată.
***
Bujorul a explodat în oglindă
apa dă în clocot poţi privi
absent
ori cu enormă atenţie cartofii
bolborositori
puşi la fiert. de-acum eşti
profetul măruntelor
dezastre diurne. în urmă
cu un deceniu
sau două alergai băieţeşte
spre primăvara
de-atunci împleticit într-o rețea
feerică
de spaime și speranțe
multicolore.
astăzi privești lumea minusculă
cenușie
de pe balcon ca un rege
cu buzunarele
grele de pământ și amintiri
fumegânde.