De-a lungul vieții sale, Marcel Chirnoagă a realiza un număr de peste 3.000 de lucrări de gravură, pictură, grafică și sculptură, printre care și ciclul de gravuri „Apocalipsa“, aceasta fiind considerată drept una din cele mai importante opere de artă românești de la sfârșitul secolului douăzeci. Marcel Chirnoagă s-a născut pe 17 august 1930 (Zodia Leului) la Bușteni. A absolvit Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București, în 1952. După absolvirea facultății, din pricina dosarului, artistul nu și-a putut găsi un post de profil, reușind în cele din urmă să se angajeze la o stație de meteorologie, unde a lucrat timp de 7 ani, fiind nevoit în cele din urmă să plece de acolo, tot din pricina dosarului greu. În tot acest timp, s-a abandonat cu totul desenului și graficii. A debutat (în presă) în anul 1948, publicând în ziarele vremii marcate de proletcultism desene tematice, devenind în scurt timp unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați graficieni atât în țară, cât și peste hotare. Caracterizată printr-o fantezie debordantă, împletind macabrul și sublimul, opera sa este profund morală, mesajul său fiind unul de natură existențialistă, dar și religioasă. „Opera mea are un mesaj moral. Eu încerc să materializez chipul răului și să-l arăt întregii lumi.“ Și asta pentru ca lumea „să recunoască răul și să se apropie de binele sublim“, afirma el. Prin urmare, exorcizarea răului din lume constituie unul din scopurile artei sale. Unii spun că excesul de fantezie, dar și dorința de a alunga răul din lume, i s-ar trage de pe vremea când încerca, închis în atelierul său de la parterul imobilului „cu ecouri renascentiste“, cum spune Grigore Ilisei (eu mai degrabă l-aș asemăna cu hrubele dostoievskiene), situat în Piața Amzei, nu departe de celebrul plop Gică, crescut în preajma blocului lui Nichita Stănescu (pe care, în tinerețe, Marcel Chirnoagă obișnuia să-l salute ridicându-și mâna dreapta în aer și strigând: Servus, Cezar, muritorul de mine te salută! Și plopul Gică, încântat de așa urare, îl saluta și el, înfoindu-se în pene. În fine, reoferindu-se la excesele sale de fantezie, alții zic că totul a pornit chiar de la plopul Gică și de la sticlele umplute cu metafore și cifre magice care i se bălăbăneau alene-n ramuri. Alții dau vina doar pe cifre, în miezul cărora, cică, sar ascunde, conform credinței acerbe a lui Marcel Chirnoagă, sămânța binelui și a răului… Eu cred însă că totul a plecat de la triunghiurile și cercurile pe care le mâzgălea febril pe tablă profesorul său de matematică Dan Barbilian, care-l învăța cum să transforme cifrele în note muzicale și ecuațiile în poezie. Din poezia lui Ion Barbu s-a născut și o parte din grafica și sculptura lui Chirnoagă. Din Oul dogmatic – gravura, iar din ciclul Lava, Copacul, Munții, Banchizele grafica și sculptura.
Direct sau indirect, se pare că profesorul Dan Barbilian a avut o influenta decisivă (cel puțin, așa cred eu) asupra destinului artistic al tânărului Marcel Chirnoagă. Nu cred că exagerez prea mult spunând că viziunea grafică a lui Marcel Chirnoagă își trage rădăcinile în Oul dogmatic al lui Barbu… Nu știu ce influență a avut profesorul, dar tind să cred că poetul, prin simpla sa prezență, i-a îndrumat pașii spre marea artă. Urmărind lecțiile, elevul Chir, cum îi zice Dan Erceanu, copia formulele așternute pe tablă de mâna febrilă a profesorului, trecându-le conștiincios în caietul său plin de tot felul de mâzgălituri. El era atras de numere raționale și iraționale, având impresia că sub aripa fiecărui radical stă ascuns un înger cu o trâmbiță albastră subsioară, pregătit să sune chemarea noastră la Judecata de Apoi. Mai târziu, și-a dat seama că alături de îngeri se aflau și demonii, ce-L imitau, scălămbăindu-se, pe Creator. Și atunci, probabil, și-a adus aminte de cuvintele lui Philon din Alexandria, care spune că există două naturi create de bunul Dumnezeu. Una vătămătoare, blestemată și osândită, iar cealaltă folositoare și vrednică de toată lauda. Și că prima are întipărită pe ea un chip fals, calp, iar cealaltă un chip tainic, luminos. Marcel Chirnoagă a fost atras nu de latura angelică, ci de latura demonică a lucrurilor, încercând să scoată la lumină o parte din întunericul ce sălășluiește-n om. Pe domnia sa nu l-au obsedat îngerii, ci demonii, creaturile diforme ce populează zi de zi, clipă de clipă, gândurile muritorilor, insuflându-le tot felul de patimi (pofte) și vicii. Dar, spre deosebire de Philon, ale cărui învățături erau ca un fel de balsam pentru suflet, Marcel Chirnoagă nu blestema plăcerea și nici n-o considera izvorul tuturor relelor. „Pe piept și pe pântece să mergi“, se clamează în Geneză. Pentru că acolo, în sân și în vintre, se cuibărește patima și răul… „Voi merge, pare să spună Marcel Chirnoagă, mă voi târî, căci altfel cum aș putea cunoaște binele, odată ce nu am perceput răul?“ „Demonii, spune el, nu sunt plicticoși. Ei au întotdeauna câte ceva de comentat. Ei ne feresc de banalitate…“ Și tot el adaugă: „Eu cred că frumusețea e o senzație fizică, ceva ce resimțim cu tot corpul – nu e rezultatul unui raționament și nu există reguli s-o atingem. O simțim sau nu. Aș spune că arta (orice artă) e o formă de bucurie…“ Marcel Chirnoagă e adeptul, din câte înțeleg, al unei arte percepute pe cale viscerală. Prin intermediul simțurilor, nu al rațiunii. Rațiunea e stearpă. Lipsită de impuls vital. Prin „biciuirea simțurilor“ artistul ajunge la cunoaștere de sine. Iar cunoașterea de sine îi deschide calea spre lumină și bucurie. Arta lui Chirnoagă e o artă dionisiacă, a dansului, a țipătului. A geamătului. Ea eliberează energiile întunecate ce zac înăuntrul acelui „galben icusar/ ceasornic fără minutar/ ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume…“ Pe cât de abstractă a fost poezia lui Dan Barbilian, pe atât de concretă e arta învățăcelului său Marcel Chirnoagă… Grafica sa e una de natură viscerală.
În Oul dogmatic al lui Ion Barbu, tânărul Marcel Chirnoagă a găsit o adevărată Grădină a deliciilor, unde, nu departe de Marea curvă a Babilonului, stau cei patru cavaleri ai Apocalipsei, alături de bourii încoronați, alături de leii și vulturii cu dubli sâni, de fecioare cu spadă, de copacii cu gheare și caii ciungi, acolo nebunia și-a acoperit cu toate brațele pieptul gol și s-a urcat în corabia beată a lui Rimbaud, trăgând după ea o întreagă șleahtă de vise deșarte și destine spulberate. A găsit „palatul de nuntă și cavou“ bântuit de tot felul de spectre ale viciilor omenești, cum ar fi desfrâul, lăcomia, mânia, slugărnicia, invidia, avariția și setea nemăsurată de putere. Pentru a putea să-și contureze la modul sublim aceste viziuni, artistul a colindat pe la biserici și mănăstiri, a trecut pe la Agapia, pe la Văratic dar și pe la Voroneț. Acolo a stat de vorbă cu sfinții zugrăviți în halouri de mâinile tremurătoare ale pictorilor anonimi. Icoanele și frescele i-au liniștit sufletul, dar nu a putut scăpa de Marea curvă a Babilonului decât în momentul în care a luat creionul alchimic și a desenat-o nu pe o foaie de hârtie, ci pe un palimpsest. Atunci și-a zis: „Vremea sfințeniei a trecut. A venit vremea dialecticii, din care au băut și Aristotel, și Hegel, și Lenin, și Marx. Îngeri nu voi picta, dar voi picta iadul terestru. Îl voi împodobi cu demoni dialectici. Dialectica este un lucru teribil. Mă voi îmbarca pe corabia ei și voi ajunge în Purgatoriu…“
Spirit neliniștit, înrudit cu Hieronymus Bosch, Albrecht Dürer, Rembrandt, Francesco Goya, William Blake, Gustave Doré, Khalil Gibran, Marcel Chirnoagă face parte din marea familie a artiștilor vizionari, care au schimbat percepția noastră asupra lumii. El este un maestru al liniei, al luminii și al umbrelor încrustate pe placa de metal, topite în bronz sau cioplite în piatră. „Dacă ar fi să poți compara, nu ca nivel, ci ca îndrumare tipologică – scria criticul de artă Ion Frunzetti – viziunea lui Chirnoagă despre om se aseamănă cu cea a lui Dante, Cervantes și Shakespeare: este cea a glorificării spiței umane și a complângerii stadiilor prin care evoluția spre stele o obligă să treacă.“ Arta lui Chirnoagă – adaugă criticul – e deopotrivă, un „imn și un marș“ vital închinat umanității… Marcel Chirnoagă, spune criticul de artă Pavel Șușară, a fost „un grafician venit din matematică. El nu a avut o diplomă în arte plastice, u a fost un profesionist în sensul academic al cuvântului. Dar a avut o energie lăuntrică extraordinară și un imaginar extraordinar. El a adus în grafica românească un anumit tip de imaginar sălbatic, o feerie a grotescului“, înscriind grafica și gravura românească în universalitate.