Drumul trudnic spre normalitate în viața noastră muzicală…

…este drumul speranței. Il parcurg cu acribie, cu perseverență, cu bună speranță, în vremea din urmă, muzicienii Filarmonicii bucureștene; încearcă a-l parcurge inclusiv publicul de concert. Am asistat, asistăm în continuare la primele momente ale revenirii spre normalitate. Nostalgia sălilor covârșite de melomani stârnește amintiri. Sala mare a Atheneului Român, marea frescă a națiunii, par a se afla în mare nedumerire, potopită de tristețe; dar și de speranțe. Momentul pare a fi unul crucial. În mod timid, cu destulă precauție, concertele cu public au fost reluate. Pentru câtă vreme, oare?

Am asistat la primul concert cu totul important; important de la nivelul proiectului determinat în condițiile actuale și până la acela al faptului artistic. A fost susținut cu participarea actualului prim-dirijor al instituției, tânarul maestru Gabriel Bebeșelea. În mod evident, însăși alcătuirea programului a fost creativ gestionată ținându-se cont de aspectele conjuncturale actuale.

Paginilor mozartiene, apoi uneia dintre ultimele simfonii semnate de Haydn, li s-a alaturat Concertul în do minor pentru pian, trompetă și orchestră de Dmitri Șostakovici, o lucrare de tinerețe, de specific neoclasic, a compozitorului. Se cântă mai rar pe la noi; pianiștii o evită căci, probabil, se simt condiționați de prezența unui trompetist de elită profesională. Soliștii momentului au fost pianistul macedonean Simon Trpčeski, un spirit viu, imaginativ, și trompetistul clujean Gabriel Gyarmati. Cei trei, împreună cu dirijorul, au mai prezentat această lucrare, zilele trecute, în compania Filarmonicii timișorene. Acuitatea dinamică, impecabil reglată ritmic de pianul solistic, a arcuit în acest caz dialoguri cu totul captivante pe care trompeta le-a susținut cu autentică noblețe a comunicării. La București formația completă a corzilor a funcționat impecabil; suflătorii, alamurile, lemnele au dispus de promptitudine în atac, de o firească suplețe a sonorităților. Este tipul de formație care preia formula ansamblului tradițional al corzilor, începând cu mijlocul de secol XVIII, formulă dezvoltată de marii clasici vienezi; trebuie observat, abia spre mijlocul secolului următor, după moartea lui Beethoven, a fost constituită prima orchestră europeană stabilă, anume Filarmonica vieneză. Uvertura operei mozartiene La clemenza di Tito a fost gândită de dirijor aidoma unui grandios semnal sarbătoresc ce anunță un mare spectacol; strălucitor, iradiant, în sensul acelei luxuriante Toccata cu care se deschide, spre exemplu, opera Orfeo de Claudio Monteverdi, lucrare scrisă cu mai bine de un secol și jumătate în urmă; lucrare pe care, evident, Mozart nu avea cum s-o fi cunoscut; dar a asimilat, evident, datele tradiției operei italiene seria, serioase. Momentul final al serii de muzică l-a reprezentat prezentarea absolut captivantă a celei de a suta simfonii, Militara, în sol major, creație capitală ce aparține ciclului simfoniilor londoneze, lucrări de adâncă maturitate a lui Joseph Haydn. Participarea cu totul convingătoare a întregului ansamblu a fost stimulată de energia constructivă a șefului de orchestră, de implicarea antrenantă a acestuia; a știut a stimula sentimentul de ordine, suculența sonoră și claritatea comunicării, pitorescul timbral sărbătoresc al timpanilor ce susțin partida suflătorilor. În mod cert, influența maestrului domniei sale, dirijorul Horia Andreescu, a fost stimulatoare pe această direcție.

Nevoia de normalitate ante-pandemică este evidentă. Conform ultimelor dispoziții a pălit și aceasta. Contorsiunile traiului cotidian lasă urme. O timidă normalizare permisese punerea în vânzare a aproximativ 200 de locuri; dintre cele peste 800 ale salii.

În mod firesc, locurile fuseseră scumpite; nu cu mult ! Dar au fost scumpite! Pentru a recupera o mică parte din pierderi.

S-a primenit în anume măsură și publicul meloman. Cu un an în urmă, când sălile erau pline, când erau pline până la refuz, aproximativ o treime dintre cei prezenți în sală proveneau din zona celor vârstnici. Tinerii, studenții și elevii, inclusiv cei din zona învățământului vocațional, pregetau a intra în sala de concert. Nu o prea făceau nici pănă acum. Grijile zilnice sunt potopitoare.

De o manieră mai mult sau mai puțin forțată, odată cu restrângerea publicului s-a restrâns și numărul artiștilor muzicieni care – conform reglementărilor actuale – puteau evolua în spațiul scenic, instrumentiști sau membri ai Corului Academic. Au fost modificate programele de concert. Simfoniile semnate de Berlioz, de Bruckner, de Mahler, chiar cea de a IX-a de Beethoven, în re minor, pentru soliști, cor și orchestră, intră în zona amintirilor.

Dar, tot răul are și o parte bună! Au putut fi audiate lucrări ce necesită un număr restrâns de muzicieni performeri, lucrări de specific quasi-cameral care arareori au putut fi audiate pe scena Atheneului; iar aceasta cu participarea muzicienilor casei. Mă refer, printre altele, la Serenada mozartiană Gran Partita pentru trei grupe de suflători și contrabas, la Octetul dublul cvartet pentru corzi de Felix Mendelssohn Bartholdy, la celebrele valsuri Cântece de dragoste de Johannes Brahms, pentru cor, lucrare susținută de această dată cu acompaniamentul corzilor.

Cum este și firesc, în atari circumstanțe s-a apelat prioritar la repertoriul clasic, la creații datorate lui Haydn, lui Mozart, contemporanilor acestora, la lucrări ce beneficiază de un restrâns aparat orchestral, de grupul corzilor, de câteva instrumente ce aparțin partidei suflătorilor.

Duminică seară, pe ultimele momente de timidă relaxare, a avut loc sub cupola Athneului un concert cameral susținut cu participarea uneia dintre cele mai captivante personalități ale vieții muzicale europene, a violonistei Mihaela Martin, sosită de la Berlin, cu participarea violistului Răzvan Popovici, un spirit captivant, întreprinzător, a pianistei Mara Dobrescu pentru care sensibilitatea artistică argumentează inteligența comunicării, minunați muzicieni care din preaplinul generozității domniilor lor au oferit publicului bucureștean, și nu numai acestuia, un Concert de Mărțișor preluat de asemenea pe câteva platforme sociale audio-video; a fost un concert presărat cu momente de mare încântare sufletească, de tandrețe, pagini memorabile datorate lui Max Bruch, Liszt, Ceaikovski, Robert Schumann, Josef Suk, Fritz Kreisler, Dmitri Șostakovici…

Ne aducem aminte, la început de februarie a avut loc primul concert cu public al actualei stagiuni; nu pot crede că cel de duminică seară a fost ultimul pentru o bună perioadă de timp.