Astăzi se împlinesc, zi cu zi, 30 de ani de la 13 iunie 1990. Ce interpretare ați da acum evenimentelor de atunci?
II.
Întrebarea pe care mi-o puneam atunci era simplă: cine se află cu adevărat în spatele mineriadei. Întrebare la care s-a adaugat, în ce mă privește, aceea a rolului lui Iliescu. Informat sau dezinformat? Protagonist sau manipulat? Și din ce interes politic? Am comentat în Dreptul la normalitate trei din scenariile posibile. Nu-mi era deloc limpede ce motivație poate avea un partid care abia câștigase alegerile și, încă, cu un procent zdrobitor, ca și al președintelui, să dea o lovitură de stat. Puțin probabil să fi urmat modelul legionar din 1941. Și cum putea crede un om inteligent ca Iliescu, fie și sub presiunea străzii, că țărăniștii, perdanți clar ai acelorași alegeri, sunt fasciști și legionari, care ascund în sediul partidului bombe? Că au existat securiști care au pus în gura minerilor acuzația cu pricina e lucru cert (am văzut filmările, am auzit vocile!), dar că Iliescu însuși, cu toate sechelele comuniste din concepția lui politică, putea crede așa ceva mi se părea și continuă să mi se pară exclus. Trebuie să recunosc că o parte din evenimente n-am cunoscut-o nemijlocit. Foarte târziu am avut acces la unele filme sau documente. Din memoria mea s-au șters numeroase lucruri. Discursul lui Iliescu din care am reprodus cuvintele cheie l-am uitat vreme de decenii. Spuneam la început că el e o cheie pentru înțelegerea evenimentelor. Nu mai au decât o importanță relativă întrebări care ne-au obsedat vreme de trei decenii: ce și cât știa Iliescu, cine i-a distribuit pe foștii securiști în rolul unor păpușari, câți dintre mineri erau cu adevărat mineri (am fost în Valea Jiului nu o dată și mi s-a spus clar că nu toți cei care lucrează în mină trebuie considerați mineri, așa cum ne închipuim noi cei din Capitală!) și așa mai departe. Un lucru este sigur astăzi și anume că mineriada a fost încuviințată de la vârful statului și organizată de instituții ale statului, între care cel puțin trei ministere, al Internelor, al Armatei și al Transporturilor. Există dovezi incontestabile în acest sens. Impresia mea, căci nu pot vorbi de o certitudine, este că motivația intimă a lui Iliescu de a da ordinul de reprimare a manifestanților pașnici din Piața Universității și apoi de a-i chema pe mineri a constat într-o teribilă sperietură: de a pierde puterea. Cine i-a alimentat un asemenea sentiment, nu știu, dar e neîndoielnic că în anturajul lui trebuie căutați responsabilii. L-am cunoscut destul de bine ca să mă îndoiesc că putea fi convins în sinea lui că PNȚ este o mișcare legionară. Nici măcar de tip legionar, cum apare într-un document al armatei care reproduce un ordin telefonic al președintelui. La asta, aș adăuga că e posibil să fi fost activate, în contextul confruntării, și anumite reminiscențe de natură ideologică din concepția politică a lui Iliescu.
N-aveam atunci multe din informațiile aflate astăzi în mâna procurorilor, ceea ce explică de ce nu l-am întrebat în interviul pe care mi l-a acordat cu acea ocazie nimic despre toate acestea. Nu e o scuză. Îmi pare realmente rău că bunele raporturi pe care le-am avut cu Iliescu și stima pe care o purtam omului încă din anii comunismului m-au împiedicat să fiu obiectiv în interviu. Ca un novice în materie, am luat de bun ce mi-a spus. Și m-am făcut că nu remarc ce nu mi-a spus. În fine, în deceniul în care politica ne-a găsit pe baricade, el, la putere, eu, în opoziție, mi s-au șters din minte evenimentele din iunie 1990, ca și atâtea altele. Ce dovadă mai bună vrei, dragă Daniel, că viața politică am trăit-o ca peștele pe uscat?