Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Viața de partid. Ce funcții vi s-au propus?

Oho, câte ar fi de spus! Doar să avem timp de povestit. Eu am, slavă Domnului. Dacă ai și tu, dragă Daniel, să ne punem pe treabă. Aș începe cu funcțiile. M-am ferit cât am putut de viața de funcționar, fie el oricât de înalt, deși mi s-au ivit câteva ocazii. Vorbesc de anii de după 1989. Înainte nu mi s-a oferit niciodată vreo funcție, dacă las la o parte promovarea la titlul de conferențiar, căci acela de profesor universitar nu părea a fi de nasul unui nemembru PCR. Pompiliu Marcea, șef de catedră pe atunci, m-a îmbiat să mă înscriu la concurs pentru un post de conferențiar ocupat de Vicu Mândra. La rândul lui, Vicu Mândra putea de asemenea concura pe propriul post didactic. Marcea mi-a dat de înțeles că preferatul aș fi eu. Doar că trebuia să fac cerere de intrare în partid. Atât: cerere. Să mă arăt fie și numai pe hârtie doritor să mă alătur elitei politice a patriei. Marcea a încercat să-mi liniștească temerile, spunând că nu e nici măcar sigur că voi fi primit. „Și dacă pic concursul?“, l-am întrebat. „Rămâi lector“. „Dar dacă îl pică Vicu?“ „Pleacă acasă, eventual la pensie“. Ultimul răspuns m-a scutit de a-mi mai face probleme. Doar nu fusese vorba să-i iau locul colegului meu, chiar dacă se număra printre cei câțiva studenți comuniști, alături de Ileana Vrancea, care îl urmaseră pe profesorul Ion Vitner în campania din 1950 care condusese la înlăturarea lui Călinescu din Facultate. A fost singura dată când am trăit tentația promovării. Aceea a unui post de conducere n-am trăit-o niciodată înainte de 1989. Am devenit profesor universitar titular în 1990, după 22 de ani de lectorat.

Prima funcție însemnată mi-a oferit-o Iliescu la începutul lui 1990 și anume aceea de președinte al TVR. „Cum să conduc TVR când nu știu nici măcar cum funcționează o masă de montaj? Prima și singura pe care am văzut-o s-a întâmplat să fie în ziua de 22 decembrie, când l-am ascuns pe Gogu Rădulescu într-o cameră din televiziune, înainte de a vi-l „pasa la etajul zece din Blocul Turn“. „Te mai gândești“, mi-a zis Iliescu. Ce crezi că am făcut? N-am răspuns trei zile la telefon. Până când Iliescu a renunțat. Răzvan Theodorescu, devenit președinte, îmi „reproșează“, mai de câte ori ne întâlnim, că l-am lăsat pe el să le facă minerilor onoarea.

Un alt refuz a fost acela de a recandida la rectoratul UB în 1990, după două sau trei luni de interimat, timp în care fusesem și șef de catedră și decan. Îmi ajunsese.

Ani buni după aceea, când Ion Diaconescu era președintele Camerei din partea CDR, m-am pomenit invitat la Parlament. Invitația mi-a transmis-o prietenul meu Valeriu Stoica, ministru al Justiției, care m-a însoțit, punându-mă totodată în temă. Diaconescu se săturase de fițele lui Andrei Marga, care nu renunța la rectoratul UBB din Cluj, unde tot alegându-se, se suspenda și se întorcea în minister. Ideea era așadar să accept postul de ministru al Învățământului. Din aceeași oroare a mea de funcții publice mâncătoare de timp, am refuzat. N-aveam nici idei de reformă precum cele ale lui Marga. Nici să înfrunt ierarhia unui sistem încremenit nu mă simțeam în stare. I-am spus-o președintelui Camerei cât am putut de clar. Spre sfârșitul întâlnirii, altminteri agreabile și neprotocolare, i-am amintit lui Diaconescu, referitor la faptul de a nu accepta numirea, o expresie din copilăria noastră (chiar dacă despărțită a mea de a lui prin vreo două decenii): „ Ce, am băut gaz?!“ Apoi mi-a venit ideea să-l provoc, în glumă, firește: „M-am gândit mai bine și sunt dispus să accept cu o condiție: să-mi fac singur echipa de secretari de stat, care, la rândul lor, să numească directorii generali și tot așa. Ne angajăm să ne ducem la capăt proiectele și, dacă nu reușim, după un an, un an și jumătate, plecăm toți și lăsăm locul altora mai buni“. „Aoleo, a exclamat Diaconescu, și cu clientela noastră politică ce facem?“ Candoarea lui era bine cunoscută. „Ce să facem?, am întins eu coarda. O strângem cu mic, cu mare în Piața Universității, și-i dăm foc. Dacă dv., domnule președinte, aduceți gazul, eu aduc chibriturile“. Am râs toți trei și asta a fost tot.

Ani buni mai târziu, în 2006, mi s-a propus UNESCO. De data asta, n-am mai refuzat. Ispita Parisului, singurul oraș din altă țară unde m-aș fi încumetat să trăiesc, a fost prea mare. Era de altfel un oraș pe care îl știam chiar înainte de a pune piciorul pe străzile lui: din copilărie, răsfoind albumele mamei. Când m-am aflat prima oară, în 1967, în Piața din fața Notre-Dame, am avut un foarte clar sentiment de déjà-vu. Un motiv va fi fost și jena de a tot refuza. În definitiv, cine îi dădea acest drept politicianului pe jumătate ratat din mine? Mai era, poate, și vârsta, mă apropiam de 70 de ani. Îmi venea tot mai greu să nu mă întreb: dacă nu acum, când?

Restul, pe data viitoare.