Un spirit vizionar

Bizare mai sînt şi legile memoriei ! În ce ungher prăfuit al ei se pitise psihologul francez pe care voiam să-l invoc într-o convorbire, dar nu-mi aminteam cum îl cheamă ? În seara zilei următoare, cînd mintea îmi colinda pe alte meleaguri, o sondă miraculoasă a scos la suprafaţă numele uitat : Jules Payot. Creierul, probabil, înregistrase cererea din ajun, dar rezolvarea ei necesitase timp.

Prin anii 1960, am parcurs cîteva capitole din Le travail intellectuel et la volonté (1921), şi anume acelea care conţineau recomandările lui Jules Payot privind optimizarea muncii intelectuale. În capitolul III din Livre premier, o seamă de subcapitole ne orientează, chiar prin titluri, asupra metodei autorului: Pensez d’avance à ce que vous ferez, Pensez au comment, Démarrez avec vigueur, Peu d’heures de travail suffisent. La fel, în Livre II, cap. III, ne reţin atenţia L’art de prendre des notes, Lisons peu, mais bien ş.a. Psihologul se adresează îndeosebi celor aflaţi la început de drum, indicîndu-le diverse moduri de a-şi fortifica voinţa, de a-şi folosi judicios timpul, de a-şi selecta lecturile : „«Trebuie să citim mult », repetă pe întrecute toţi profesorii, cînd de fapt trebuie să citim puţin şi numai pagini de mare valoare.”

Domeniile asupra cărora se apleacă prioritar Jules Payot sînt istoria, filozofia, dreptul, administraţia. Discutabile sînt paginile care vizează creaţia literară. Este citat aprobativ Jules Lemaître, care scrisese despre Flaubert : „Să răscolească la întîmplare prin vasta lui bibliotecă, să se întindă pe divan şi să fumeze nenumărate pipe gîndin- du-se vag la pagina începută şi rumegînd epitete, iată, probabil, ceea ce el numea «a munci ca un negru».” Şi în jurnalul fraţilor Goncourt autorul Doamnei Bovary este calificat drept „un mare risipitor de timp”. Survine, inevitabil, întrebarea: creaţia literară poate fi considerată doar o formă a muncii intelectuale sau este totuşi mai mult decît atît ? Cît priveşte timpul optim indicat de Jules Payot, respectiv primele 4-5 ore ale dimineţii, aici lucrurile se diversifică şi refuză neted înscrierea în tipare. „Tîrziu de tot – mărturiseşte Tudor Vianu – am renunţat la deprinderea lucrului de noapte. Munca începută dimineaţa, cu fruntea răcorită, cu ochii spălaţi, a fost o muncă metodică, de execuţie.” Dar, precizare notabilă : „Îndemnurile iniţiale, toate marile hotărîri au germinat pentru mine în timpul nopţii, în dosul unei ferestre luminate.” Şi tot Vianu ne informează asupra felului de a lucra al lui Liviu Rebreanu : „Munca începea o dată cu căderea serii şi continua pînă la revărsarea zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cînd în cînd cu răcorirea frunţii înfierbîntate. […] Cînd se arăta în lume, Rebreanu părea ca un om beat de muncă, ieşit parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale”.

Reluarea, după 60 de ani, a cărţii lui Jules Payot, de astă dată în lectură integrală, ne dezvăluie în autor un diagnostician precoce al stărilor din Rusia în urma revoluţiei din Octombrie. Încheindu-şi lucrarea în ianuarie 1919, francezul era deja suficient de informat ca să aştearnă rînduri ca acestea : „Mulţi oameni au rămas aproape de bruta primitivă, cum ne dovedeşte exemplul bolşevicilor.” Şi încă : „În lipsa unei înţelegeri clare a realităţilor economice, se ajunge ca în Rusia la umilirea celor mai bune elemente ale naţiunii.” Dezminţindu-i anticipat pe mulţi compatrioţi ai săi, care vor deveni marionete ale Moscovei, Jules Payot scrie : „Rusia ne oferă acum o lecţie înspăimîntătoare asupra pericolului mortal pe care îl înfruntă o naţiune lipsită de elita sa. Un regim opresiv, fără nicio intuiţie a viitorului ţării, a răpit fiecărei generaţii spiritele cele mai viguroase, oamenii de caracter. Fiecare ţar a trimis la închisoare, în Siberia sau la ştreang tinerii cei mai activi şi mai curajoşi. […] Înstrăinată continuu de elementele ei clarvăzătoare şi energice, Rusia suferea de morbul lui Pott. În ziua cînd s-a frînt corsetul de fier care o ţinea artificial în picioare, naţiunea, lipsită de coloană vertebrală, nu putea decît să se prăbuşească.” Autorul surprinde cu luciditate înrudirea profundă dintre ţarism şi bolşevism : „Regimul ţarilor nimicise sistematic oamenii de caracter şi eliminase inteligenţele viguroase, şi iată că în cîteva luni regimul maximalist [bolşevic, n.m.], cu explozia lui de ură şi invidie, a masacrat tot ceea ce regimul despotic precedent lăsase în picioare !” Claritatea viziunii lui Jules Payot apare cu atît mai remarcabilă dacă o raportăm la orbirea acelora care, în perioada interbelică şi după Al Doilea Război Mondial, au devenit sclavii mistificărilor sovietice şi difuzorii unui crez catastrofal.