Folclorul legat de Păltiniș include și o istorioară a cărei autenticitate nu am reușit încă să o verific, dar, vorba cumetrilor noștri italieni, „Se non è vero è ben trovato”.
Într-unul din dialogurile atât de neconvenționale între C. Noica și ucenicii săi, unul dintre cei din urmă ar fi adus vorba despre „subiectul zilei” – iminentul sfârșit al lumii.
Noica ar fi ascultat ce aveau de spus tinerii săi prieteni, după care i-ar fi liniștit cam așa: „Chiar dacă asta ne așteaptă, e un motiv de glorie – vom fi generația care a prins sfârșitul lumii.”
Cred că trimestrial-anunțatul sfârșit al lumii nu se va produce din simplul motiv că s-a produs deja. Și nu o singură dată, căci nu există un singur sfârșit al lumii și unele schimbări de paradigmă par unora un asemenea sfârșit.
Fiecare epocă, ba chiar fiecare generație a avut parte de un sfârșit al lumii. După un genocid, după un război, după un crah financiar precum cel din 1929, după o pandemie globală, lumea de după ele nu a mai fost aceeași.
Dacă unele lucruri au fost luate de la capăt, altele nu au mai putut fi reluate. Oamenii au trăit, măcar pentru o vreme, altfel decât până atunci. Apoi a venit un alt sfârșit al lumii pe care l-a așteptat alt sfârșit al lumii.
După COVID19, multe lucruri nu vor mai fi ca înainte. Apoi lumea va intra într-o nouă paradigmă de normalitate. Când se va simți cât de cât la adăpost, va fi lovită de alt sfârșit al lumii, pândit și el de alt sfârșit al lumii.
Până în 2009, un Premiu Nobel ți se acorda pentru ce ai realizat, nu pentru ce visa un juriu ușor alcoolizat că vei realiza. Cu Nobelul pentru Pace al lui Barack Obama regula se schimba. Un sfârșit de lume? Nu știu. Oricum, ne procopseam cu marea păcăleală „No-drama Obama”.
După „incidentul Winston Churchill” (1953), Nobelul pentru Literatură a mers din nou „doar la scriitori”. Cu Nobelul lui Bob Dylan a sfârșit o lume – cantautorii nu vor mai fi ocoliți. Aș zice – un drept sfârșit de lume. Opțiunea mea ar fi fost un asemenea sfârșit cu Leonard Cohen.
Până în 2016, America modernă nu a avut un președinte cu totul din afara politicii. Cu Donald Trump sfârșea lumea modelului de până atunci, numai că „mlaștina” amenințată de Trump cu asanarea a supraviețuit și l-a „secat”. Mlaștina va continua să se lățească și să se adâncească.
Până în 2020, membrii familiei regale britanice nu s-au înghesuit să critice public istoria Commonwealth-ului. Anul trecut, prințul Harry, rapid integrat de soția sa în liberalismul-socialist californian, a făcut-o. Continuă însă să primească „subvenție de familie” din perfidul Albion. Despre sfârșitul cărei lumi e vorba aici?
În 1958, unsprezecele de bază al echipei naționale de fotbal a Franței nu includea niciun jucător de culoare. În 2018, unsprezecele de bază număra șapte jucători de culoare. Sfârșitul lumii? N-aș zice.
Până în 1990, nici echipele de fotbal românești nu includeau în loturile lor jucători de culoare veniți de unde nici cu gândul nu gândești. Nu e sigur însă că un asemenea sfârșit al lumii a dus la prăbușirea grăbită a „sportului rege” în România.
Să încheiem acest text așa cum l-am început – cu o istorioară. De data aceasta una aparținând folclorului-umoristic legat de politică, fiindcă ne ajută, iar politica a ajuns un artifact umoristic. Istorioara ține de un Congres al C.C. al P.C.R. Oh, de neuitatele congrese!
După cele trei ore ale discursului lui Ceaușescu, un bătrânel din primele rânduri tot încearcă să se ridice de pe scaun și să spună ceva. „Șefii de rând” îl împing, nu tocmai discret, înapoi pe scaun.
Ceaușescu vede ce se întâmplă și după o vreme cere ca omul să fie lăsat să spună ce are de spus. Și omul spune: „Tovarășe Ceaușescu, mă cunoașteți. V-am adus în partid. V-am deschis calea.” „Așa este.”
„Știți că de la mine ați auzit prima oară că astăzi ne este mai greu, ca să ne fie mai bine în viitor. Tocmai am împlinit 100 ani, nu știu cât voi mai trăi, așa că vreau să vă întreb: totuși, când o să fie mai bine?” „A și fost.”
Ca și sfârșitul lumii.