Omul și opera

Veche temă de reflecție și polemică! „Poate fi separată opera de autorul ei?”, se întreabă sociologul francez Gisele Sapiro în titlul cărții sale de la Seuil. N-am citit cartea, doar un interviu acordat de autoare revistei „L‘Obs” de la sfârșitul lui noiembrie 2020. Nu există un singur răspuns la întrebarea cu pricina, fiindcă situațiile diferă foarte mult între ele. Când e vorba de un autor peste care au trecut secole, întrebarea nu se mai pune de obicei, decât în studii academice sau în biografii, și, în orice caz, fără tentă polemică. Doar specialiștii în Shakespeare mai amintesc uneori că autorul lui Hamlet era un fermier bogat și zgârcit, care își exploata crunt lucrătorii. Dar când autorul este contemporan (respiră același aer istoric ca și noi), întrebarea poate fi dramatică: Céline sau Heidegger, de exemplu, pot fi iertați pentru deriva lor fascistă și antisemită? Sapiro e de părere că ficțiunile lor (în cazul germanului, opera lui filosofică) trebuie disociate de restul scrierilor ocazionale cu caracter politic sau de jurnalul intim, unde o astfel de atitudine se exprimă plenar. Autoarea n-o spune clar, dar condiția este ca autorul să aibă anvergură intelectuală. Cu geniile nu te pui. În plus, în ficțiuni, ideile nu apar niciodate așa zicând nude, ci îmbrăcate în straiele psihologiei sau limbajului personajelor, așa că libertatea expimării lor este în principiu absolută. (Eu însumi am distins cândva între libertatea de opinie, care are limite convenite de la epocă la epocă, și libertatea de expresie artistică, implicit literară, care este astăzi considerată absolută.) Exemplificările autoarei sunt interesante. Aș face totuși observația că „păcatele“ unui autor sunt reduse de obicei la ideologia lui (ceea ce ne poate sugera concluzia că păcate precum crima, hoția, imoralitatea, comise de nenumărați artiști de-a lungul istoriei, nu se pun la socoteală) și, încă, ideologia incriminată este exclusiv aceea de extremă dreaptă. Cel puțin în interviu, nu știu dacă și în carte, derapajele comuniste nu sunt menționate. De pe lista de autori lipsesc cu desăvârșire Sartre și Simone de Beauvoir, primii țuțeri ai lui Castro și Mao, Aragon cu imnul lui închinat KGB și alții. Sigur, autoarea are scuza că ideologia comunistă se ascunde bine după vorbe mari și pare să conțină totdeauna un mesaj pozitiv. Slabă scuză, tristă scuză! S-ar cădea să învățăm să citim și printre rânduri.