Informația nefiind confirmată oficial, ar fi trebuit să punem titlul notei sub semnul întrebării. E vorba de Lettre Internationale. Ultimul număr apărut este acela de Iarnă 2019-2020. Următorul număr, dublu, Primăvară-Vară 2020, redactat în întregime, n-a fost tipărit nici până azi. Despre cel a cărui apariție era așteptată în Toamna 2020, n-avem nicio veste. Editorul, I.C.R., tace mâlc. În 2020, ediția românească a revistei Lettre Internationale intra în al 28-lea an de existență. Fără întrerupere. Să fie o întâmplare că ea pare să fi fost abandonată tocmai în anul în care a murit Antonin Liehm, fondatorul în 1984 al ediției franceze, cea care a deschis seria de publicații naționale cu același titlu. Ediția românească este una din ultimele patru, germană, italiană și spaniolă, care continuă să apară. Vârful a fost atins după 1990: 14 ediții naționale. Ce se întâmplă cu Lettre Internationale, ediția română, rămâne un mister, în absența unui comunicat oficial al I.C.R. Renunțarea la o publicație excepțională, la care au colaborat personalități de prim rang ale culturii (nu în ultimul rând, politice) din toată lumea, indiferent de motiv, este profund mâhnitoare și de neînțeles. Cât despre faptul că I.C.R. nu exprimă public o poziție clară, ce-ar fi de spus? Întrebarea e simplă: mai apare sau nu mai apare Lettre Internationale?
Anul începe prost și pentru centenara revistă orădeană Familia, pe care noile autorități liberale ale județului au lipsit-o de personalitate juridică, atârnând-o ca un simplu departament de Biblioteca Județeană. Măsura a fost decisă, în pofida protestelor a numeroși intelectuali, semnatari ai unei petiții, de către președintele C.J. Bihor, care, ca primar în trecut, a redat orașului tocmai valoarea culturală! Mici economii materiale, mari pagube spirituale, domnule Ilie Bolojan! (Când scriu aceste rânduri, trag cu ochiul și cu urechea la Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. Pe muzica atât de populară a compozitorilor vienezi, admir arhitectura orașului și nu pot să nu văd legătura adâncă, de natură spirituală, dintre muzică, dintre artă, în general, și urbanism. Ele merg împreună în istorie și în eternitate. Doar la Oradea, autoritățile sacrifică nonșalant una din cele mai vechi reviste de cultură din România, trăgând-o practic pe margine, revista debutului și a botezului lui Eminescu, adevărat monument cultural al unui oraș care poate fi considerat el însuși un monument de cultură.)