Simona-Grazia Dima scrie o poezie a depărtărilor. Acestea sunt fie concrete repere geografice, turistice, fie ideatice, livrești sau depășesc granițele realității sensibile. Noul volum al poetei este un joc de reconstituire, din fragmente, al unui mirabil ținut îndepărtat, ca un puzzle al unei Țări de nicăieri. Este vorba de volumul Havuz.
Simona-Grazia Dima este de formație filolog. Poetă, eseistă, critic literar, publicistă, traducătoare (a realizat o traducere de orientalistică din limba engleză: Arthur Osborne, Sri Ramana Maharshi sau Calea Cunoaşterii Supreme), ea lasă, conștient sau nu, ca toate aceste preocupări să se reflecte în creația sa poetică, prin urmare și în acest recent volum. Poemele din Havuz sunt o împletire de livresc și intelect, un exercițiu de căutată eleganță și geometrie, atemporalitate – deci clasicizare. La Simona-Grazia Dima poezia este una a ideilor, a conceptelor – ceremonie rece, versul – subțire interpret al gândului, iar poeta privește dintr-un/ fel de doliu senin. Centrele de interes ale poetei sunt decantate și devin o poezie cerebrală, scrisă-n caligrafii perfecte,/ după șablonul vechi,/ poate un pic stângaci. Poate pentru a mai încălzi spațiul acestei poezii, a acestei întâmplări cu mituri, autoarea inserează elemente din contemporaneitate, cotidianul și faptul banal, însă mixajul pare imixtiune: marea surpriză va sosi: păstrat,/ de veacuri, fraged, în slatina decepţiei milenare,/ şi argintiu între filoanele iluziilor sirepe,/ vei fi acelaşi proaspăt călător.
Propensiunea spre transcendent, spre metafizic, există în surdină în volumele de poezie ale autoarei, cel comentat nefăcând excepție. Coborârea în cuvânt a suprasensibilului și a noțiunilor pentru care, de cele mai multe ori, nu există cuvinte capabile să le exprime, care nu pot fi înțelese la nivel intelectual, ci doar înăuntrul inimii nu este un demers la îndemână. Cu mult mai greu este de realizat acest lucru în poezie. Este o sarcină la care puțini au fost chemați de-a lungul istoriei literaturii și, în marea lor majoritate, nu au fost în primul rând poeți, poezia dovedindu-se a fi doar forma cea mai potrivită de exprimare a clipei de incandescență trăite sau revelate. Chiar dacă această cale în poezie o indică drept o impunătoare poetă singulară,așa cum o caracterizează criticul literar Gheorghe Grigurcu pe coperta a 4-a a volumului, credem că vocea lirică a Simonei-Grazia Dima poate demonstra și disponibilități în alte registre și cu rezultate mai solide.
Havuzul și baobabul sunt repere ale acestui volum, fiecare fiind reluat în câte trei poeme pe parcursul cărții. De altfel, havuzul dă și titlul cărții. Poemele reiau și repun în discuție simbolul, asemenea unor zile ale cârtiței ce revin implacabil până când cititorul înțelege ceea ce se așteaptă de la el să înțeleagă. Baobabul, arbore specific Africii, este considerat în cultura locală arborele cu capul în jos, un axis mundi răsturnat la propriu, dar și arborele butoi, deoarece ascunde în interiorul său apă, devenind un rezervor la dispoziția oamenilor și animalelor: Brutalul arbore, plin de dispreț/ față de plopul-domnișoară,/ își trece noaptea-n zvârcoliri,/ muncit de-obsesia înrudirii/ cu cei de sus, deși fără speranță-i/ nunta din visul său nebun/ și n-are cum să-și vadă mireasa/ vreodată – zeița templului ceresc/ vertiginos se-nalță tot mai mult./ Și totuși, nunta s-a-mplinit,/ frumoasă-i și nu minte, dar e alta,/ iar nu icoana-nchipuită (…). Havuzul , bazinul acoperit, cu fântână arteziană în interior deschide volumul prin poemul omonim: (…) simți cum renaști. Dar nu-i destul,/ atunci când tihna limpezimii trebuie dusă/mai departe. În centru se înalță lăcașul etajat/al artezienei, iar apa străbate prin ea tainic./ Senină, împăcată, dincolo de lucruri și de vis,/ doar vine. Acolo-ai vrea să fii,/ în sulul ei lunecător, unde nu-i niciun ornament/ și fericirea-absoarbe. Gata să pleci, e deja-n tine,/ fără s-o fi atins, ți se lovește, zglobiu, de ghizdulinimii, întruna renăscând. Și astfel,/ calea prin pădure ți-e sigură, proteguită. Havuz și baobab devin aici simbol pentru apă ca element al vieții, dar și ca apă vie, purtând în undele sale realitățile altei lumi și, de asemenea, simbol pentru transcenderea, forțarea chiar a granițelor dintre văzut și nevăzut, aici și dincolo, material și spiritual.
Poeta lucrează la volumele sale cu hărnicie, devotament și rigoare. Și acest volum este rodul unei astfel de străduințe. Simona-Grazia Dima trasează cu precizie liniile hexagonale ale celulelor ce se leagă unele de altele, alcătuind poezia. În aceste încăperi se scurge sonul licoros al muzicii visate, clipocitul timpului care coboară prin odăi și faguri. Așa cum zgomotul alb este o combinație a tuturor frecvențelor de sunet și are proprietatea de a neutraliza celelalte zgomote, o poezie albă, combinând liniile de fugă din sfera de interes a autoarei este încercarea de neutralizare a cenușiului vieții cotidiene. În fagure alb se așază poezia ca un zgomot alb. În marele fagure alb,/ fără zumzet, fără zbatere…