Iată o carte față de care nu poți avea acea detașare suficient de conturată pentru a izbuti o analiză critică fondată exclusiv pe mesaj. O anume disonanță se instalează în prealabil, fără putință de-a o evacua din orizontul receptării. Este vorba despre interferența dintre lectură și trăire. Cei ce au parcurs cu destinul lor, fie și pe un anume segment de timp, comunismul real nu abordează cartea dintr-un impuls al curiozității, pentru a afla ceva necunoscut, pentru a se edifica într-o privință a trecutului recent, ci pentru a confirma lucruri deja știute, pentru a verifica aposteriori dacă umbra sa mai stăruie în văgăunile răului. Asta pentru că dictatorul este un personaj colectiv, iar cultul personalității reprezintă sound-ul unui cor cu reverberații a milioane de voci. Frank Dikötter ne instigă memoria, adesea la modul compulsiv. E o invitație la un spectacol profund dezagreabil, oarecum forțându-ne ca, după ce am fost distribuiți într-un film horror, să mai suportăm o traumă suplimentară, ca spectatori ai propriei producții. O anumită împăcare poate veni doar dacă asumăm condiția unui pacient a cărui terapie prevede (temerar) o vindecare prin sugestiile autoflagelării. După ce totul pare să se fi consumat, o întoarcere la locul crimei anulează sau cel puțin diminuează o tensiune ce ține de șocul posttraumatic. Sigur, pe fundal, asemenea unei păsări de pradă, planează vinovăția, drept pentru care Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX deschide spre personajul colectiv în care ne putem regăsi, dacă focalizăm atent lentila, abisul moral. Firește, cei mai tineri nu riscă astfel de probleme în pericol de-a le contamina, de-a le impurifica lectura, dar nici folosul nu se ridică mult peste nivelul unor achiziții de cunoștințe incapabile, totuși, să instaleze un nivel critic, acela în care ceea ce afli se transformă într-un seism interior. Diferența de percepție dintre primul și al doilea tip de cititor poate fi una decisivă. Și asta pentru că autorul nu dislocă nimic în privința a ceea ce se știe deja cu privire la tema abordată, dar nici nu propune interpretări noi, analize profunde, ci pedalează, edificat și cuminte, pe o suprafață netedă, fără văgăuni și povârnișuri. Dictatorii înfățișați par a fi eroii unor pagini de dicționar, de lexicon, textele prin care sunt evocați fiind lipsite de aplicație psihologică. Demonismul lor este doar explicat, nicidecum descifrat în substanța sa terifiantă. Apuci să-i înțelegi, să-i identifici sub incidența unor caractere umane, dar n-ai acces la sufletul lor, la acele mecanisme cu totul intime, obscure, prin care umanul se topește în magma satanicului. Frank Dikötter nu vrea sau nu poate să ajungă acolo unde chimia dictatorului distilează formula în stare să facă diferența între normalitate și patologie.
În Prefața cărții este formulat paradoxul dictatorului modern, faptul că acesta lucrează în interiorul unei aparențe pe care se chinuie să o țină în viață, în disprețul suveran față de realitate, vraja lui fiind prizată doar atâta timp cât este capabil să „creeze iluzia că are sprijinul populației“. Frisonul devine coșmar ori de câte ori luciditatea se reinstalează. Pentru ca astfel de situații să fie cât mai rare cu putință, pentru ca aparența să disloce realitatea și s-o facă implauzibilă, firește, în funcție de forța iluziei secretate prin instituțiile de propagandă, dictatorul are nevoie de un organ special, de un haló – cultul personalității. Este halucinogenul capabil să-i hrănească mirajul puterii absolute, să-i îndestuleze nebunia, dar în același timp și să-i anestezieze cumplita spaimă ce-l năpădește în răstimpul în care narcoza diminuează sub asaltul unei realități resuscitate. Ca „formă specială de idolatrie seculară“, cultul personalității nu a avut drept scop, punctează Frank Dikötter, „să convingă, ci să creeze confuzie, să distrugă bunul-simț, să impună supunere, să izoleze indivizii și să le zdrobească demnitatea“ (p. 13). Numai că acest mecanism prin care cultul personalității s-a construit, pentru fiecare dictator în parte, nu a fost realizat de către dictatorul însuși, ci de un specialist în manipulare, de un complice pe care autorul îl evocă uneori, fără a-l numi însă tipologic. Este vorba despre ideologul subțire și felon (potrivit lui Julien Benda (Trădarea cărturarilor) recrutat din tagma intelectualilor. Aceștia sunt bravii făurari! Desigur, în numele unui profit, ei își pun la bătaie talentul, capacitatea de seducție, arta de a improviza simulacre de succes, cu priză la turmă, în siajul spiritului gregar al modernității. Cartea îi invocă doar tangențial, etichetându-i drept lingăi sau mediocri, dar ratând o panoramă a fenomenului, preferând să personalizeze și să-l decupeze pe dictator din mediul lui de emergență, singularizându-l în mod reducționist și păgubos. Fără acești slujbași cu faimă și rasă, gata să-și depună la rastel conștiințele, Dictatorul ar fi în incapacitate de-a secreta iluzia și de-a instala, la nivelul unor societăți masificate, aparența.
Ceea ce ni se propune, în vederea diagnosticării maladiei (starea de dictatură personificată), este un eșantion dintr-o ofertă copioasă (doar opt nume!). Secolul XX, în care s-a izbutit, cu un randament sinistru, organizarea intelectuală a urilor politice, abundă în dictatori de toate calibrele, pe mai toată suprafața globului, în ipostaze mai expresioniste sau mai soft, de la criminali cu patalama, până la mistici improvizați, de la iluminați cu statut mesianic, până la ideologi troglodiți. În ce ne privește, ca români, am fost „onorați“ prin selectarea lui Nicolae Ceaușescu în rândul dictatorilor referențiali. Se vede treaba, accesul în canon nu a fost defel simplu, de vreme ce au rămas pe dinafară nume grele, prestatori de servicii redutabili, pe care istoria nu-i va da lesne uitării – Franco, Salazar, Castro sau Mugabe fiind doar patru dintre multe alte nume la fel de consacrate, ba chiar în drept de a reclama tratamentul discriminatoriu (dar știm atât de bine că orice canon este rezultatul unei selecții subiective!). Trebuie spus, însă, că admișii au cu toții merite ce-i recomandă dincolo de orice dubiu: Mussolini, Hitler, Stalin, Mao, Kim Ir Sen, Duvalier, Ceaușescu, Mugabe.
Ne-am putea întreba, în contextul canonului extrem de exigent, cu privire la matricea sau pattern-ul Dictatorului, într-o tentativă de a-i creiona portretul-robot. Posibilele caracteristici ar contura un tablou clinic extins nu doar la cei opt, ci la un eșantion mai generos: psihic deviant (sociopați, dar mai ales psihopați), narcisism, frustrare asociată cu spiritul de răzbunare, determinare cu accente fanatice, capacitate de a-și ecrana complet sentimentele, receptivitate în a-și asuma riscuri, cameleonism, cruzime. Cu toți au fost mitomani, egolatri cu abilități de camuflare și de-a se reinventa uluitor de repede în momente de impas, veșnic suspicioși (epurări periodice și eliminări în baie de sânge a comilitonilor), energici și cu o mare capacitate de muncă. Interesant de observat este și faptul că mai toți au avut un start ezitant (știind să exerseze umilința), un început incert, cu un destin politic atârnând de un fir de păr, iar unii s-au lansat cu deosebit aplomb, în ambianțe colective euforice, la limita isteriei de masă, după fapte ce le-au adus o notorietate uriașă, în numele căreia și-au pus în aplicare mai apoi planul ascuns. Cultul personalității, la care au recurs dintr-o perversitate imanentă, poate fi gândit și ca o strategie prin care și-au mascat slăbiciunile, complexele de inferioritate nutrite din pricini diverse, dar mai ales fricile paralizante. Gesturile psihopate s-au declanșat și au escaladat pe măsură ce cantitatea de putere acumulată a crescut exponențial, dar și în raport cu servilismul anturajului ideofor, ori cu docilizarea aplaudacilor.
Pe de altă parte, se poate imagina o hartă a exceselor prin care dictatorii s-au evidențiat și s-au diferențiat (până la un punct) unii de alții: Kim Ir Sen a dus spre absolut cultul personalității, adulația fiind una cvasi-mistică (serbările faraonice din aprilie 1972, când Marele Conducător a împlinit 60 de ani); Stalin s-a remarcat, de departe, prin patologie pură, fiind un psihopat de top, gata să-și decimeze compatrioții, frații întru crez, ba chiar și familia; Mao a fost un manipulator de geniu, de-o perfidie ce-l aseamănă doar cu împăratul roman Tiberius; Hitler, poate dictatorul cu profilul de personalitate cel mai complex, a mizat (câștigător) pe voință și instinct; Mussolini a speculat și a improvizat, ghicind foarte bine inconștientul colectiv al nației sale; Ceaușescu a încercat să instaureze un regim hegemonic, ereditar, inspirat de absolutismul monarhic, după o „fezandare“ sistematică a mediului cultural și interzicerea sau evacuarea spiritului critic din discursul public; François Duvalier a practicat ritualuri voodoo pentru a-și securiza puterea; Mengistu a experimentat megalomania într-un mod sangvinar.
Ca români, percepem cartea istoricului olandez ca pe un remake. Nu ne aduce niciun folos, în schimb ne zgândăre, deloc confortabil, amorul de sine, după 30 de ani în care am tot sperat într-o amnistie. Din paginile ei, oglinda hâdă se uită la noi.