Haruki Murakami și romanul-crisalidă
Noul roman (în trei volume) de Haruki Murakami e o poveste a fanteziei petrecută în lumea paralelă numită 1Q84, cu aluzie la Orwell. Eroina principală, Aomame, instructoare de arte marțiale, se trezește catapultată în această lume distopică ascultând Sinfonietta lui Janáček și îi decide numele, introducând litera Q, „de la question mark. Pentru că sunt multe semne de întrebare“. Ar mai fi însă, spun cunoscătorii de japoneză, și un joc de cuvinte, litera Q și cifra 9 fiind pronunțate aproape la fel.
Ca și în alte scrieri ale sale, Murakami pornește de la muzică, de data aceasta de la Janáček. Dar dacă în Uciderea Comandorului, de pildă, buna cunoaștere a operei Don Giovanni de Mozart putea fi socotită o principală cheie a lecturii, alegerea acestei Sinfoniette nu oferă, ca punct de pornire, prea multe indicii. Poate doar faptul că a fost scrisă în elanul unei povești de dragoste și într-o vreme când începeau să fie la modă disonanțele, sau că îmbină haosul învolburărilor cu momentele de visare. Romanul lui Murakami e și el povestea unei iubiri, începută pe când protagoniștii Aomame și Tengo fuseseră copii, realizată abia douăzeci de an mai târziu, în vârtejul întunecatului tărâm 1Q84. Părerea mea e că Janáček a fost preferat de Murakami ca termen „vestic“ (a se observa că el își începe fanteziile orientale pornind de la muzici occidentale) tocmai fiindcă e mai puțin cunoscut, pentru ca Aomame, care nu auzise niciodată de el, să poată descoperi surprinsă că a devenit și ea, deodată, altcineva : „Cum de am recunoscut imediat Sinfonietta?… Cum de ştiam că a fost compusă în 1926 ? Nu e o piesă atât de cunoscută încât s-o recunoască oricine de la primele acor duri. În plus, eu nu mă dau în vânt după muzica clasică. Nici măcar nu-l deosebesc pe Haydn de Beethoven. Şi atunci de ce am zis imediat asta e Sinfonietta lui Janáček când am auzit-o la radio în taxi ? Şi de ce m-a zguduit atât de tare ? Da, m-a atins la un nivel foarte personal. A fost de parcă nişte amintiri latente, care dormeau în mine de multă vreme, s-ar fi trezit deodată la viaţă, atunci când mă aşteptam eu mai puţin. Parcă m-ar fi apucat de umăr şi m-ar fi zgâlţâit“.
Pe lângă povestea de amor în care ambii protagoniști ajung, pe căi diferite, în lumea suprareală IQ84 (Aomame e angajată de o vârstnică doamnă să ucidă violatori și sadici ale căror crime rămăseseră nepedepsite, Tengo e angajat de un editor să rescrie, îmbunătățindu-l stilistic, romanul unei fete de 17 ani, Crisalida de aer, despre oamenii cei mici, un fel de gnomi ale căror manipulări distorsionează și lumea unde trăiește Tengo acum), alte mize murakamiene pot fi socotite accentele de fantasy, roman psihologic și chiar horror, totul în culori asiatice amplificatoare de mister.
Chiar frecvența cuvântului „crisalida“ subliniază rolul de metamorfoză, de matrice a transformării, pe care îl explorează romanul. La rândul ei, luna de pe cer, atât de des invocată (în IQ84 fiind chiar două luni pe cer !) sugerează transformarea, timpul, trecerile între viață, moarte și iarăși viață. Oamenii cei mici, gnomii care țes crisalida de aer (conținând dublul celor pe care vor să-i ducă la pierderea identității), sau felul în care se petrec răzbunările victimelor violului și violenței (criminalul e ucis, prin bună cunoaștere a acupuncturii, cu un ac înfipt în ceafă) sporesc tensiunile. Tengo se trezește „prins fără veste în intrigă, precum personajele din filmele lui Hitchcock. Se băgase singur, acceptând faptul că există anumite riscuri“.
Plutirile de vis nu lipsesc din purgatoriul care ar fi putut să aibă, cugetă Tengo, rostul de a rescrie trecutul lumii reale. De pildă, Aomame și bătrâna răzbunătoare stau de vorbă într-o seră (loc al separării de realitate) plină de fluturi, spațiul părând să fie menit creșterii de fluturi (și ei purtători ai transformării), nu de plante. Aomame și Tengo se eliberează până la urmă, evadând spre a se salva împreună cu pruncul lor, pentru ca oamenii cei mici să nu-l transforme în dublu. Chiar dacă nu au cum să știe (din nou Question mark, semnul întrebării) în ce măsură lumea cu o singură lună pe cer în care au ajuns nu e o a treia lume, cu alte griji și primejdii. „Plutea pe cer taciturnă, fără să asculte de nimeni… Aomame îi strânse mâna lui Tengo, fără să spună nimic. … Nu mai suntem în 1Q84, ci înapoi în 1984. Dar oare sigur să fie aşa? Poate reveni lumea atât de uşor la cum era? Nu a zis Liderul înainte să moară că pasajul înapoi către vechea lume nu mai există ? Nu cumva aici suntem în alt loc ? Nu cumva doar am trecut într-o a treia lume, diferită şi ea?“
Țesătura trilogiei abundă în rețete aducătoare de public, precum extremismul religios, sectele, sexul, istoria, visul, gastronomia. Din fericire, această curgere captivantă, totuși prea complexă și ambițioasă, e „aerisită“ uneori prin momente de lejeritate: „Scoase o papaia coaptă, o tăie în două cu un cuţit şi o mâncă cu lingura. Luă apoi trei castraveţi, îi spălă şi îi ron ţăi cu maioneză deasupra. Mestecă încet, fără grabă. Bău apoi un pahar cu lapte de soia şi cu asta îşi încheie cina. O masă simplă, dar ideală ca să eviţi constipaţia… care era unul dintre lucrurile pe care Aomame le detesta cel mai mult. Cam la fel de mult ca pe bărbaţii mârşavi şi vio lenţi şi pe fundamentaliştii religioşi cu mintea îngustă.“ Momente care ar putea fi interpretate, aș spune, chiar ca încercări de umor, sau cel puțin, de îndepărtare a tensiunii și crispării.
Hiromi Kawakami și romanul micilor modulații
Una dintre autoarele japoneze contemporane cele mai admirate, Hiromi Kawakami (n.1958) face din curgerea timpului printre mărunțișuri o melodie a schimbărilor abia perceptibile, a sferturilor de ton. Fotografii vechi, obiecte casnice, un prespapier, păpuși de plastic, o farfurioară, un talisman din templul închinat zeiței Inari Okami, porțelanuri semnate, o piatră de ascuțit, un cuțit de tăiat hârtia care în mod normal nu putea să înjunghie un om, dar care totuși a slujit la asta, o mașină de cusut… O lume de obiecte mărunte, părăsite sau aruncate, între care viața curge lent. Aici, domnul Nakano, stăpânul prăvăliei, înșiră povețe („vorbele ieșeau șuierând ca dintr-un furtun“) sau își curtează angajatele, primind scrisori care îi aduc vești din lumea de afară, tot aici se desfășoară isprăvi gastronomice (supă japoneză cu tăiței, piele de pui marinată, tanmen cu germeni de soia, arpagic și ciuperci, creveți gratinați, salată de roșii cu avocado…), Takeo desenează un câine care apoi moare, au loc scene de amor, domnul Nakano scrie bilete de un rece erotism, se face toamnă „iar înaltul cerului pare îngrozitor de îndepărtat“. Muzica textului unde se dezvoltă sfioasa iubire dintre Hitomi și Takeo are o lentoare orientală, cu atât mai vizibile fiind accentele surprinzătoare. „Cling ! Cu un sunet cristalin, sticla de vin pe care tocmai o desfăcusem s-a lovit de marginea bolului de ceai“.
Grete Tartler