Scrierile lui Liviu Rebreanu sunt diverse, ca tematică și formă de realizare, și inegale, ca valoare artistică. Însă marca lor stilistică și problematica lor multiplă, personajele și mesajele încărcate de viață, se încadrează în aceeași formulă epică robustă, care îi asigură, paradoxal, universalitate prin specificitatea strict națională.
Romanul Pădurea spânzuraților (1922), anticipat de nuvela Catastrofa (1919), se înscrie printre cele mai valoroase opere literare dedicate războiului, în genere, și primei conflagrații mondiale a secolului nostru (1914-1918), în special, care a zdruncinat conștiința popoarelor și întocmirile sociale, politice, economice ale Europei. Avalanșa scrierilor de război, începută cu Focul de H. Barbusse (1916), cuprinde lucrări datorate lui Georges Duhamel (Viața martirilor, 1917), John Dos Passos (Trei soldați, 1921), Constantin Fedin (Orașe și ani, 1929), Erich Maria Remarque (Pe frontul de Vest, nimic nou, 1929), adevărate opere literare structurate nu numai pe ideea de descriere a erorilor războiului, ci și de condamnare a acestuia. În asemenea spațiu programatic și estetic, se înscrie și „literatura de război“ națională a lui Mihail Sadoveanu (File însângerate, 1917, și Strada Lăpușneanu, 1921), Camil Petrescu (Ciclul morții, din vol. Versuri, 1923), Vasile Voiculescu (Din Țara Zimbrului, 1918), Perpessicius (Scut și targă, 1926), Hortensia Papadat-Bengescu (Balaurul, 1923), Cezar Petrescu (Întunecare, 1927), Mihail Sorbul (Dezertorul, 1919), N. Iorga (Războiul nostru, în note zilnice, 1921-23), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930) și atâtea altele.
Izvorul inspirației romanului Pădurea spânzuraților îl constituie tragedia condamnării la moarte a propriului frate, Emil, devenit prototipul lui Apostol Bologa – personajul principal al cărții, portretizat ca un erou de proporții mitice, însumând drama atâtor români obligați să lupte împotriva fraților de sânge, a conaționalilor, prin încălcarea voinței și a legilor intime ale vieții și conviețuirii, într-un război murdar, nedrept, ca orice război bazat pe cotropire.
„Pădurea spânzuraților s-a născut, va scrie Liviu Rebreanu mai târziu, dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfârșitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spânzurați în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferința păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost tratați cehii de către conducătorii monarhiei austriece.
Fotografia m-a impresionat puternic și m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuții similare ar fi suferit și mulți români. Mi se povestise că chiar la Bistrița, deci în țara mea, au fost spânzurați mai mulți preoți și țărani români bucovineni.
Aveam o nuvelă proaspătă, Catastrofa, al cărui erou, român și ofițer în armata austriacă, e adus de împrejurări să lupte contra armatelor românești. Sub impresia fotografiei cu cehii spânzurați, m-am hotărât să reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman care să se cheme Pădurea spânzuraților. Anecdota romanului s-a închegat singură și repede: voi face o asemenea pădure cu spânzurați în Bucovina, unde oamenii executați vor fi toți români. Eroul meu, văzând atâția oameni uciși de către însăși conducătorii patriei pentru care el luptă și-și primejduiește viața, se revoltă și sfârșește în ștreang, în aceeași pădure, după ce zadarnic a încercat să treacă dincolo, la români.“ (Liviu Rebreanu, Amalgam, 1943, Editura Socec, București, p. 252).
Dar ceea ce trebuie subliniat, în primul rând, este faptul că la fotografie se va adăuga motivul tragediei fratelui său, care constituie împreună doar impulsul, punctul de plecare. „Apostol Bologa însă n-are nimic din fratele meu, declara mai departe scriitorul. Cel mult câteva trăsături exterioare și poate unele momente de exaltare. Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul în care se petrece romanul și puține personagii localnice: preotul, groparul, Ilona etc. Pentru zugrăvirea militarilor am utilizat cunoștințele și prieteniile mele cu ofițerii noștri. Klapka, de pildă, are multe asemănări cu un ofițer român, azi colonel. În Apostol Bologa, am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generații. Șovăirile lui Apostol Bologa sunt șovăirile noastre, ale tuturor, ca și zbuciumările lui… Numai un astfel de om putea să fie personagiul central al unui roman în care lupta dintre datorie și sentiment amenința mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă.“ (op. cit., p. 254).
Astfel realitatea a fost transferată în sfera ficțiunii, pentru a-i îmbogăți sensul și a o transforma în simbol literar. Nu trebuie văzut în actul estetic vreo trădare a realității, iar etapele „atelierului de creație“ – convulsii ale instabilității afectelor scriitorului, pentru că el nu este istoricul obiectiv al evenimentelor prezentate, ci el recreează viața, iar, după modelul în care o transfigurează veridic și artistic, iese la iveală măsura talentului său. Aceasta nu înseamnă că este un mistificator. Este un proces propriu artei literare, pe care el trebuie să-l respecte.
Față de subiectul nuvelei Catastrofa, operă de sine stătătoare și nu lipsită de valoare literară, romanul Pădurea spânzuraților capătă alte dimensiuni, acțiunea lui proiectându-se pe spații istorice, cu trăiri psihologice majore, specifice complexelor evenimente-limită, asemenea trăirilor dostoievskiene ori tolstoiene, în care crima se îngemănează cu războiul, iar pedeapsa cu ieșirea din apocalipsă. Sunt tribulațiile caracteristice marilor confruntări între viață și moarte, între demnitate și glorie deșartă. Scriitorul nu aplică scheme abstracte, din contra, urmărește rezolvarea conflictelor socio-politice în plan psiho-social, asociind sentimentelor de culpabilitate pe cele de purificare prin acte de mare curaj civic. Crizei de conștiință a lui Apostol Bologa nu i se dă o rezolvare cerebrală. De aceea, eroul cărții îmbogățește starea civilă cu un alter ego al românului dintotdeauna, gata să-și jertfească viața, nicicând să-și trădeze neamul ori să se ascundă în spatele unor subterfugii inventate artificial.
Substanța eroică a romanului este evidentă, însă fără a atrage după sine xenofobia, falsul patriotism ori naționalismul extremist. Romanul este o pledoarie și împotriva vanităților absurde ale unui stat iresponsabil și, în consecință, împotriva depersonalizării omului. Actualitatea lui rezidă în relatarea unor stări de fapt reprobabile, indiferent de timp, țară, națiune, totul fiind redat cu măiestrie literară și semnificații filosofice profunde.