Cititorii revistei noastre au remarcat probabil rubrica noastră intitulată „Rebut”. O astfel de rubrică a mai existat în România literară înainte de 1989. Euforia de imediat după ne-a făcut să credem că ne putem lipsi de ea. Ne-am închipuit că noua societate democratică va permite o dezvoltare firească a literaturii, în care o autocenzură firească va înlocui cenzura comunistă. Dacă lucrurile n-au stat așa este, în mare parte, din cauza faptului că, odată cu cenzura, a dispărut și orice formă de autocenzură. Posibilitatea de a se publica aproape tot ce se scrie este impulsul pentru cel de al doilea val de euforie postcomunistă, și anume creșterea practic nemărginită a dorinței, înfrânată de cenzură în regimul trecut, de a te vedea publicat, mai cu seamă în condițiile tiparului facil din zilele noastre. Așa s-a ajuns la situația că numai cine nu vrea sau n-are suficienți bani spre a-și plăti editorul nu publică. Explicabilă la început, dorința aceasta a devenit cu timpul o nevoie aproape fiziologică de fi socotit scriitor. Paradoxul constă tocmai în aceea că libertatea de expresie privată sau publică face ca dorința afirmării literare să devină irepresibilă. E inversul cazului personajului lui Molière care făcea proză fără să știe. Monsieur Jourdain de astăzi e absolut convins că scrie proză. Și e, de aceea, un veleitar.
Primesc săptămânal scrisori de la cititori care se recomandă politicos și-mi cer opinia. Unii mă avertizează din capul locului că vor să fie publicați în România literară, când nu-mi solicită de-a dreptul să-i recomand unor edituri. Le transmit pe această cale regretul de a nu putea da curs majorității rugăminților, din lipsa timpului și din alte considerente de ordin practic. Există și veleitari agresivi, care nu mă roagă, mă somează, ba chiar mă amenință. Nu acestea sunt, din nefericire, categoriile cele mai preocupante pentru editori, pentru redactori sau, pur și simplu, pentru critici. Există o categorie care a devenit un adevărat fenomen literar, pe cât de frecvent, pe atât de periculos.
E vorba de veleitarii care au izbutit, cine știe cum, să profite de o ușă întredeschisă și să înceapă să creadă că locul lor este în altarul literaturii. Cel mai adesea din această categorie provin rebuturile. Răspunderea principală pentru înmulțirea lor ca a buruienilor ne revine nouă, critici, redactori sau editori. Dacă ultimii au măcar „scuza“ că sunt uneori plătiți de solicitanți, noi, ceilalți, n-avem nicio scuză. Avem însă o vină, și anume prea marea îngăduință arătată, deseori în scris, veleitarilor. Îngăduință pe care o plătim scump și nu doar personal, ci și prin alimentarea fenomenului de care vorbesc. Piața literară este invadată de subproduse literare, la a căror „descoperire“ și promovare am contribuit noi, criticii cei plini de îngăduință. Pe mulți din acești veleitari, noi i-am debutat, sub cuvânt că i-am crezut promițători, sau i-am promovat mai târziu din neatenție sau din interes. I-am nominalizat la premii, ba chiar i-am premiat. Și acum, ce să facem? Se simt omologați și au pretenții. Ne copleșesc numeric. Vorba lui Lăpușneanu al lui Negruzzi: proști, dar mulți. Ușa întredeschisă cândva este acum dată în lături și pentru toată lumea. Oaspeții nedoriți se comportă ca o hoardă de tătari culturali. Am creditat și eu destui dintre ei. Doar că pe vremea mea mistreții erau blânzi. Mai toți colegii mei mai tineri au însă pe conștiință câțiva mistreți de tip nou, pe care i-au flatarisit la debut. Criticii supraevaluați sunt cei mai agresivi. Scriu rar, înjură des. Iar când scriu, caută cu tot dinadinsul să bată valorile cu telul, sub cuvânt că s-a dus demult pe apă la vale criteriul esteticului, timpul fiind al „statisticii“ literare (a se vedea ancheta din „Vatra“, 8-9). Personal, n-am nimic cu critica statistică, doar că o socotesc ceva mai veche decât o fac Paul Cernat și compania (colega mea de grupă din facultate, Sanda Golopenția, și-a consacrat acum 58 de ani teza de licență unui astfel de inventar de cuvinte în opera unui mare poet, Caraion a procedat la fel mai târziu, până și Paul Georgescu și-a băgat un deget în apa rece ca gheața a statisticii lexicale prin anii 1960), și, lucru și mai important, nu înțeleg de ce ar trebui să opunem valorii de conținut a operelor o aritmetică formală, altfel spus, de ce să preferăm disecției abacul, pardon, computerul.
Partea proastă cu numărul crescător de rebuturi este că n-avem nici tratament, nici vaccin. Noua generație de critici nu face decât să amâne sine die leacul, câtă vreme amestecă valorile estetice și refuză ierarhiile elitiste. De pandemie, vom scăpa mai devreme sau mai târziu, când altă pandemie îi va lua locul, dar de veleitari și de rebuturi vom avea parte, mă tem, mult mai multă vreme de aici înainte. Să nu-și facă iluzii Paul Cernat și compania că, dacă generația mea se duce, vor avea cine știe ce câștiguri odată rămași singuri pe lumea literară. Nu sunt departe de a fi luați ei înșiși de valul de veleitarism. Nici pentru ei timpul rebuturilor nu mai are răbdare.