Primul lucru pe care ai fi îndemnat să-l spui, după ce ai citit cartea lui Thanas Medi, ar fi cu privire la aspectul tragic ce însoțește o poveste de dragoste aflată la un milimetru de împlinirea apoteotică. Numai că mai sunt multe astfel de povești scrise cu infinită dibăcie; în plus, parcă gustul nostru pentru așa ceva s-a cam dus. Poate că din această pricină autorul a găsit o formulă menită nu doar să-i salveze cartea, ci chiar să i-o înnobileze. Pe lângă cuplul Socrat Buba – Caterina Coleba, căruia i se alătură mai apoi Dimitraki Kërpi, tocmai la timp pentru a amorsa fatalitatea unei folie à trois, romanul propune un plan paralel, obținut prin scindarea fiecărui capitol. O poveste de dragoste urmărită de la un incipit pe care noi, cei de aici și de acum, îl putem considera cu totul straniu – logodna din leagăn, sau chiar logodna cu scopul de-a salva o viață – și care mai apoi va cunoaște momente cu năbădăi și intruziuni este dublată de stăruințele învățătorului satului, Riza Kërpi, de a afla tot ce se poate despre neamul vlahilor, să le culeagă cântecele, să le descrie obiceiurile, să le identifice tradițiile, dar mai ales să le dezgroape istoria interzisă. Intențiile sale vor fi doar parțial încununate cu succes din cauza unei tăceri strategice a comunității majoritare în privința unui neam latin împrăștiat prin Balcani, și cu complicitatea subversivă a regimului albanez. Totuși, descoperă faptul că Moscopole a fost capitala unui neam răzlețit, parte conservat de munți, parte asimilat de autohtoni. Poziția cea mai tranșantă față de vlahi, „marii dezrădăcinați ai Balcanilor“, o exprimă primarul din Gorița Mare, Stefan Mushka, (pseudo-erou de război, cu o schijă de grenadă înfiptă în craniu, ins patibular, dogmatic, șovin, modelul comunistului inept): „Vlahii sunt un popor adormit, iar ca să îi menționezi în mod public, cum ar fi în standurile unui muzeu, ar fi ca și cum i-ai trezi din somn cu mâinile tale/…/. Orice rău se produce de la trezirea conștiinței. Menționarea numelui «vlah» va trezi în ei emblema de națiune, ceea ce și sunt, iar de aici încolo vor cere și mai mult“ (p. 142). Soluția propusă este să fie numiți „venetici“, adică o adunătură fără caracteristici suficiente pentru a o defini etnic. Acest dublet – amorul în trei, respectiv istoria vlahilor – constituie elementul ce dă valoare cărți.
Thanas Medi dă lovitura, devenind cronicarul de geniu al acestei lumi scăpată din corsetul tehnologic al civilizației, prinsă parcă într-o bulă a timpului eternizat, care permite generațiilor să se succeadă fără însă a le supune poverii progresului, adaptării la o lume a schimbărilor nevrotice. Fiecare generație se conservă integral în următoarea, transmițându-i seturi copioase de ritualuri, cunoștințe și credințe, astfel încât singura evoluție a timpului este una circulară. Descoperim astfel o lume perfect autarhică, dispusă să se chivernisească exclusiv prin recursul la tradiții, la puterea legendelor, a credințelor din totdeauna, de aici venind moartea, dar și salvarea, bucuriile și tragediile, iubirea și păcatul. Un realism magic balcanic se coagulează cu fiecare pagină din carte, cititorul fiind invitat să fie părtașul unor întâmplări pe care îi vine greu să le accepte de la nivelul eterat al conceptelor agonisite în spuza raționalității vanitoase. Din literatura română, doar numele lui Ștefan Bănulescu (Cartea milionarului) ar putea fi invocat pentru a-l asocia autorului de față, topologia vlahilor aducând cu cea a Metopolisului (același ochi întors spre un trecut ritualizat, purificat în distilerii epopeice, până a deveni prezent simbolic).
Dacă ne eliberăm de narcoza rațiunii vanitoase, aflăm cum a încercat Parașchevia Coleba să o vindece de boală pe nepoata ei, Caterina, recurgând la gesturi ceremoniale, leacuri băbești și strategii de înșelare a morții, până la a o lăsa în mijlocul străzii pentru a fi găsită de cineva dispus să-i dea o altă identitate, astfel încât moartea să-i piardă urma. De altfel, această „terapie“ o va face pe frumoasa Caterina logodnica din leagăn a lui Socrat, tehnician zootehnist, specializat în însămânțări artificiale, ba chiar reprezentant de drept al neamului vlahilor, după ce i-a scris Conducătorului, Enver Hogea, și a obținut dreptul de a întemeia o așezare în Pasul Urechii, cu toată ostilitatea celor din satul păstorit de Ștefan Mushka. Aflăm, de asemenea, cam tot ce ne-am dori despre viața patriarhală, despre simplitatea frustă a traiului cotidian, o anume seninătate vecină cu inocența dând sens unei vieți arondată de fatalism, de plăcerile naturale și îndatoririle cutumiare ce trimit spre un neo-stoicism cultivat de nomazii de pe Plaiul Bufniței. Problemele apar atunci când „pomii fără rădăcină“, adică vlahii, sunt luați în vizorul autorităților comuniste, când se încearcă asimilarea lor, subterfugiul folosit fiind oferta de-a abandona transhumanța și traiul în colibe de paie, în beneficiul unui sat cu case de piatră, cămin cultural, bibliotecă și dispensar medical.
Dacă ne închipuim neamul românesc asemenea unui torent iscat de norii istoriei, atunci vlahii ar fi stropii ce n-au ajuns în albia cea mare, ci au format firișoare de apă, adesea bântuite de pericolul secetei. Micile oaze de latinitate de la sud de Dunăre, din Vârșeț până în Tesalia și Munții Pindului sau coborând versanții spre Moscopole au supraviețuit prin limbă și cultura de tip tradițional, izolându-se de alte neamuri, tocmai pentru a-și conserva ființa, oarecum, și până la un punct, asemenea diasporei iudaice. Asaltul asupra obiceiurilor vechi, totemice, deci contrarevoluționare, este declanșat de propagandiști în fruntea cărora se pune Thoma Thëllimi ziaristul trimis de Vocea poporului pentru a stârpi din neamul vlahilor obiceiul logodnelor din leagăn și al căderii în transă cu morții, în care excelau Arhonda Buba și nora sa, Nasta. Îndrăgostit, la rându-i, de Caterina, un fel de Ileana Cosânzeana cu intarsii de codană zvăpăiată, ziaristul cu misie ideologică este adeptul unei concepții primitive, ba chiar hilare, femeia trebuind să fie foarte frumoasă și „foarte virgină“, la înălțimea standardelor pe care le impune un conducător adorat și un partid sacrosant.
Narațiunea este propusă cititorului sub o abia sesizabilă aură ironică, completând astfel, à rebours, dimensiunea mito-etnică a romanului. O anumită distanțare, specifică omului trecut prin filtrul civilizației, este contrafortul unei trame eminamente paseiste. Impactul dintre lumea vlahilor, coordonată de tradiții imemoriale, și comunismul de tip albanez este negociat aparent fără accente dramatice, un anume umor de fond netezind, bunăoară, dialogul dintre comunitatea „veneticilor“ și conducătorul suprem, Enver Hogea, decis să-i sedentarizeze, după veacuri de peregrinări, pe cei considerați a fi lipsiți de maniere elementare, abrutizați prin lipsa activităților spirituale. Avem aici și exemplul paradigmatic al inter naționalistului proletar, un vlah pe nume Iosif Șola, aproape mancurtizat, renegându-și neamul și refuzând să mai vorbească limba maternă, aromâna, din rațiuni ideologice. Dar mai apoi, gluma se îngroașă, iar aberația totalitară își face simțită hidoșenia. Inițial prin invocarea dubei ce venea și-i ridica pe cei considerați dușmani („A venit barza!“, spuneau vlahii, într-un contrapunct tragic față de semnificația încetățenită a venirii berzei), iar mai apoi prin parabola finală – arestarea lui Socrat Buba, deținerea lui într-o închisoare sordidă și mai apoi execuția. Socrat întruchipează destinul neamului său, găsindu-și moartea după o viață scurtă, în care s-a chinuit să parvină oarecum, să evadeze dintr-o rezervație și să-și facă un rost în lumea care contează. Caterina este visul transformat în coșmar, dar atât de aproape să devină o poveste sublimă. Secole în șir, vlahii au trăit în Balcani exersând, în cerc vicios, transformarea speranțelor în dezastre, a cântecului în jelanie.
Dincolo de trista poveste de iubire, stăruie o întrebare – oare cât de mult ne recunoaștem noi, românii de toată mâna, cu carte de identitate în regulă, în profilul psiho-cultural al populației din exclava Plaiul Bufniței? O întrebare cu un răspuns dificil, poate chiar inconvenabil. Dacă ascultăm cu urechea, într-o liniște deplină și ne ținem răsuflarea cel puțin un minut, putem avea (sau nu) șansa de-a percepe – stins, dar real – o trăire enigmatică, compusă din toate amăgirile, suferințele, bucuriile, pasiunile, nenorocirile, trădările și iluziile trecutului. E un fel de-a ne fi regăsit prin acest roman frații din neamul adormit, aproape dispărut, căruia sorții i-au fost mai defavorabili chiar decât nouă, celor numărați cu milioanele, deja acreditați prin aplombul cu care ne plângem de milă (neam înzestrat, dar fără noroc!). Cam aceleași eresuri, angoase, haruri, cruzimi, desfătări, deșertăciuni. Un pitoresc inconfundabil al inconștientului colectiv ce ne-a altoit plămada transpare, ca un strigoi, din abisuri. Iată de ce Thanas Medi este un medium iscusit.