Isabel Allende plonjează în adâncurile memoriei și ne oferă o carte emoționantă, îmbibată de umorul său caracteristic, despre relația cu feminismul și condiția de femeie, o pledoarie pentru viața care trebuie trăită, simțită și savurată cu deplină intensitate. Ne invită s-o însoțim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei far din existența sa, ne vorbește despre scriitoare și activiste, laudă creația unor tinere artiste care exprimă revolta generației lor și se înclină în fața atâtor anonime care, cunoscând suferința produsă de violență, s-au ridicat și, cu demnitate și curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o și au însoțit-o pe întregul parcurs al vieții, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nicio fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi și amintindu-ne că, dincolo de vârstă, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.
într-una din tre lun gile noastre discuții purtate la vârsta adultă, după ce avusesem parte de multă luptă, de câteva eșecuri și de anumite izbânzi, i-am spus Panchitei că da, cunoscusem destulă agresivitate, așa cum mă avertizase, dar pentru fiecare lovitură primită am răspuns cu două. Nici n-aș fi putut face altfel, pentru că furia mea din copilărie n-a făcut decât să sporească cu timpul; nu am acceptat niciodată rolul feminin limitat pe care mi-l rezervau familia, societatea, cultura și religia. La cincisprezece ani m-am îndepărtat definitiv de Biserică, nu pentru că n-aș fi crezut în Dumnezeu – asta a venit mai târziu, ci pentru machismul inerent oricărei organizații religioase. Nu pot fi membră a unei instituții care mă consideră persoană de rangul doi și ale cărei autorități, întotdeauna bărbați, își impun regulile cu forța dogmei și se bucură de impunitate.
M-am definit ca femeie în felul meu, în termenii mei, cumva orbește. Nimic nu era limpede, pentru că n-am avut modele pe care să le imit decât mai târziu, când am început să lucrez ca jurnalistă. Deciziile mele nu erau raționale sau conștiente, ci dictate de impulsivitate. „Prețul plătit pentru o viață dedicată feminismului a fost un chilipir, mamă, l-aș plăti oricând chiar de-ar fi de o mie de ori mai mare“, i-am mai spus atunci.
A sosit clipa când nu mi-am mai putut trece sub tăcere ideile înaintea bunicului, și am avut o adevărată surpriză. Bătrânul orgolios de origine bască, demodat, catolic, căpos și minunat, un adevărat domn, din cei care trag scaunul doamnelor și le deschid ușa, a fost scandalizat de teoriile nepoatei, dar cel puțin s-a arătat dispus să o asculte, cu condiția să nu ridice glasul; o domnișoară trebuie să aibă maniere și ținută. A fost mai mult decât puteam spera și mai mult decât am putut obține de la unchiul Ramón, mai tânăr cu o generație decât bunicul Agustín, dar deloc interesat de obsesiile unei mucoase și cu atât mai puțin de feminism.
*
Lumea unchiului Ramón era perfectă; bine cocoțat pe stinghia de sus a cotețului găinilor, nu avea a pune la îndoială regulile. Făcuse școala la iezuiți, drept care nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât o discuție ca la carte: să argumenteze, să contrazică, să convingă, să câștige… un deliciu! Cu mine discuta orice, de la suferințele lui Iov (cel din Biblie), pe care Dumnezeu și diavolul l-au pus la încercare (un tont, după el, un sfânt, după mine), până la Napoleon (pe care el îl admira, dar pe mine mă enerva). La sfârșit ieșeam umilită, pentru că nu era chip că-l bați la scrima intelectuală deprinsă la iezuiți. Subiectul machismului îl plictisea, despre asta nu vorbeam.
Odată, pe când eram în Liban, i-am povestit unchiului Ramón despre Shamila, o fată din Pakistan internă la școala la care învățam și care plângea pentru că trebuia să plece acasă în vacanță. La colegiul englezesc învățau fete protestante, catolice, maronite, evreice și câteva musulmane, ca Shamila. Îmi spusese că mama ei murise și că tatăl o trimisese departe de țară pentru că era singura fată și se temea „să nu se strice“. Un pas greșit al fiicei ar fi însemnat dezonoarea familiei și se spăla numai cu sânge.Virginitatea Shamilei era mai prețioasă decât viața ei.
Ajunsă acasă, însoțită de guvernantă, tatăl, foarte tradiționalist, a fost îngrozit de purtările occidentale pe care fiică-sa le deprinsese la internat. O fată cuminte și neprihănită își acoperă chipul, nu are voie să te privească în ochi, să iasă singură, să asculte muzică, să citească și să vorbească cu cineva de sex opus; în plus, e proprietatea tatălui. Shamila, care avea paisprezece ani, a îndrăznit să pună sub semnul întrebării intenția tatălui de a o mărita cu un bărbat cu treizeci de ani mai mare ca ea, un negustor pe care nici nu-l văzuse. A primit o bătaie și a fost închisă în casă pe timpul celor două luni de vacanță. Bătăile s-au repetat până i-au frânt voința. S-a întors la colegiu să-și primească diploma și să-și strângă lucrurile; slabă, încercănată și amuțită; era umbra celei care fusese.
Am apelat la unchiul Ramón pentru că-mi venise ideea că, pentru a se elibera de soartă, Shamila trebuia să fugă și să ceară azil la consulatul chilian. „În nici un caz. Ia imaginează-ți scandalul internațional care s-ar isca dacă aș fi acuzat că am luat o minoră de sub tutela familiei. Asta echivalează cu o răpire. Regret situația colegei tale, dar n-ai cum s-o ajuți. Zi mersi că nu e lumea ta“, a fost reacția sa, după care m-a sfătuit să îmbrățișez o cauză mai puțin ambițioasă decât schimbarea culturii seculare din Pakistan.
Apropo, căsătoria prematură și obligatorie se mai practică și acum în țări precum Yemen, Pakistan, India, Afganistan și unele din Africa, de regulă în zonele rurale, dar și în Europa printre imigranți și în Statele Unite în cadrul anumitor grupări religioase, cu consecințe fizice și psihice dramatice pentru acele copile. Activista Stephanie Sinclair și-a dedicat o parte din viață documentării acestui subiect, cu fotografii de fetițe măritate cu forța cu bărbați de vârsta tatălui sau bunicului și de mame la pubertate, înainte ca trupul lor să fie pregătit pentru sarcină și maternitate. (Puteți găsi lucrările ei aici: http://stephaniesinclair.com/.)
*
Pentru bunicul, relația de cuplu era simplă: bărbatul procură, protejează și poruncește, femeia slujește, îngrijește și ascultă. Drept care susținea că o căsnicie e foarte convenabilă pentru bărbați, dar o afacere proastă pentru femei. Își depășea epoca; în prezent s-a de monstrat că cei mai fericiți sunt bărbații însurați și femeile necăsătorite. Când a condus-o pe fiica sa, Panchita, la altar i-a repetat a nu știu câta oară că mai avea timp să se răz gân dească, să-l lase baltă pe mire și să trimită politicos invitații acasă.
Două decenii mai târziu, când m-am măritat, mi-a spus același lucru.
În ciuda atitudinii sale atât de radicale în ce privește căsătoria, bunicul era cât se poate de tradiționalist în ce privește respectul pentru feminitate. Cine determină ceea ce impun tradiția și cultura? Bărbații, firește, iar femeile acceptă fără să pună la îndoială. Bunicul pretindea că trebuie să fii o „doamnă“ în orice împrejurare. N-are sens să insist ce semnificație avea termenul „doamnă“ în familia mea, e complicat, ajunge să spun că exemplul sublim ar putea fi impasibila, amabila și distinsa regină Elisabeth a Angliei, care în anii ’60 era foarte tânără, dar deja se purta impecabil, cum avea s-o facă în lunga ei viață. În fine, asta arată în public. Bătrânului i se părea ceva nepotrivit ca femeile – cu atât mai mult cele de vârsta mea – să-și exprime părerile, care probabil nu interesau pe nimeni. Părerile mele despre feminism intrau în această categorie.
Am reușit cumva să-l fac să citească Al doilea sex de Simone de Beauvoir și ceva articole pe care le semănam prin casă, pe care el se prefăcea că le ignoră, dar le răsfoia pe furiș. Prozelitismul meu îl enerva, totuși îmi suporta bombardamentul verbal despre suferința disproporționată a femeilor în materie de sărăcie, sănătate și educație, traficul de persoane, războiul, dezastrele naturale și încălcările drepturilor omului. „De unde scoți tu datele astea?“, mă întreba suspicios. Sincer, n-aș putea spune, căci sursele mele erau firave; lipseau patruzeci de ani până să se inventeze Google.
„Nu-i supăra pe tataia și pe unchiul Ramón, Isabel, mă ruga mama, totul se poate face mai discret și fără atâta tam-tam“. Numai că feminism fără tam-tam nu se poate, cum aveam să constatăm mai târziu.
Primul meu serviciu a fost de secretară; aveam șaisprezece ani și copiam statistici forestiere. Cu prima leafă i-am cumpărat mamei niște cercei cu perle, apoi am început să eco nomisesc în vederea măritișului, căci, în ciuda pronosticurilor fataliste, mi-am găsit un logodnic. Miguel studia ingineria, era înalt, timid și pe jumătate străin: mama sa era englezoaică, avea un bunic neamț și de la șapte ani fusese intern la un colegiu englezesc unde i se inculcaseră cu biciul iubirea pentru Marea Britanie și virtuțile victoriene prea puțin practicate în Chile.
M-am agățat de el cu disperare, căci era chiar un tip de treabă, eu sunt romantică, eram îndrăgostită și, în contradicție cu predicile mele feministe, mi-era frică să nu rămân fată bătrână. Mama a răsuflat ușurată, bunicul l-a avertizat pe băiat că va avea de furcă cu mine dacă nu mă îmblânzește ca pe cai. Pe mine m-a întrebat pe un ton sarcastic dacă într-adevăr aveam de gând să țin legământul de fidelitate, respect și obediență până ce moartea ne va despărți.
Am avut cu Miguel doi copii, pe Paula și pe Nicolás. A fost un efort uriaș să-mi joc rolul de soție și mamă. Refuzam să recunosc că muream de plictiseală; mintea parcă mi se lichefiase. Îmi impuneam mii de treburi și alergam de colo-colo ca o nebună ca să nu gândesc prea mult. Îmi iubeam bărbatul și-mi amintesc de primii ani ai copiilor mei ca de o perioadă fericită, deși pe dinăuntru ardeam de nerăbdare.
*
Totul s-a schimbat când am început să colaborez ca jurnalistă la Paula, o revistă feminină/feministă abia apărută pe piață. Denumirea n-are nici o legătură cu fiica mea, era un nume la modă pe atunci. Directoare era Delia Vergara, o ziaristă tânără și frumoasă, care trăise o vreme în Europa și avea o viziune foarte limpede despre genul de publicație pe care-l dorea, drept care și-a format mica echipă. Revista m-a salvat de sufocare și frustrare.
Eram doar patru femei de douăzeci și ceva de ani, pornite să scuturăm ipocrizia chilensis. Trăiam într-o țară foarte conservatoare socialmente și cu o mentalitate provincială, unde obiceiurile erau neschimbate din secolul trecut. Căutam inspirație în reviste și cărți din Europa și America de Nord. Le citeam pe Sylvia Plath și pe Betty Friedan, apoi pe Germaine Greer, Kate Millett și alte scriitoare care ne-au ajutat să ne cizelăm ideile și să le exprimăm în mod elocvent.
Eu am optat pentru umor, intuind repede că ideile cele mai îndrăznețe sunt acceptabile dacă te fac să zâmbești. Astfel a apărut rubrica mea Civilizează-ți trogloditul, care ridiculiza machismul și, ironia sorții, era foarte populară printre bărbați. „Am un amic aidoma trogloditului tău“, îmi spuneau. Sigur, un amic… În schimb, destule cititoare se simțeau amenințate: rubrica mea zguduia bazele universului lor domestic.
Pentru prima dată m-am simțit bine în pielea mea. Nu eram o lunatică solitară, milioane de femei împărtășeau aceleași neliniști; exista o mișcare de eliberare feminină dincolo de lanțul muntos al Anzilor și revista noastră dorea să o popularizeze în Chile.
De la cărțile intelectualelor străine menționate am învățat că furia fără scop e inutilă, ba chiar dăunătoare; dacă voiam să schimb ceva, trebuia să acționez. Revista Paula mi-a oferit ocazia să transform în acțiune neliniștea care mă chinuia încă din copilărie.
Puteam să scriu! Erau sute de tabuuri pe care voiam să le distrugem în paginile revistei direct legate de femei: sexul, banii, legile discriminatorii, drogurile, virginitatea, menopauza, anticoncepționalele, alcoolismul, avortul, prostituția, gelozia etc. Puneam pe tapet concepte sacre precum maternitatea, care cerea sacrificii și abnegație totală din partea unui singur membru al familiei, vorbeam deschis despre secrete precum violența domestică și infidelitatea femeilor, despre care nu se sufla o vorbă, ăsta era un privilegiu masculin, deși un calcul simplu ducea la concluzia că femeile erau la fel de infidele ca bărbații, altminteri cu cine s-ar fi culcat ei? Că doar nu mereu cu același grup de voluntare.
Cele trei colege și cu mine scriam cu cuțitul în dinți; eram un grup de temut. Ce voiam să schimbăm? Nici mai mult, nici mai puțin decât lumea și, cu aroganța tinereții, credeam că asta se putea face în zece-cincisprezece ani. Asta se petrecea acum mai bine de o jumătate de secol – și uite unde suntem încă, dar nu mi-am pierdut speranța, iar colegele mele de atunci, acum la fel de bătrâne ca mine, nu și-au pierdut-o nici ele. Scuzați cuvântul „bătrân“, care în ziua de azi pare peiorativ. L-am folosit special, pentru că sunt mândră să fiu așa.
Fiecare an trăit și fiecare rid îmi spun povestea.
*
Sylvia Plath, activistă și poetă, spunea că tragedia ei cea mai mare era că se născuse femeie. În cazul meu a fost o binecuvântare. Am avut ocazia să particip la revoluția feminină, care, pe măsură ce se consolidează, schimbă civilizația, deși în ritm de melc. Cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai bucuroasă sunt că aparțin genului meu, mai ales că i-am născut pe Paula și pe Nicolás; experiența asta esențială, pe care bărbații nu o cunosc, mi-a definit existența. Clipele cele mai fericite din viața mea au fost când i-am ținut la sân abia născuți. Iar cele mai dureroase când am ținut-o în brațe pe Paula muribundă.
Nu mi-a plăcut mereu să fiu femeie, când eram mică voiam să fiu băiat, căci era limpede că pe frații mei îi aștepta un viitor mai interesant decât al meu. Dar hormonii m-au trădat, la doisprezece ani mi s-a marcat talia și mi-au ieșit două prune pe piept, iar atunci mi-am zis că, dacă tot nu pot să fiu bărbat, măcar să trăiesc ca și cum aș fi. Cu tenacitate, eforturi și noroc, am reușit.
Rațional vorbind, nu multe femei ar putea fi atât de mulțumite ca mine de condiția lor feminină, pentru că îndură multă nedreptate, de parcă ar fi vorba de un blestem divin; totuși, în ciuda a tot și a toate, celor mai multe ne place să fim femei. Alternativa ni se pare mai rea. Din fericire, sporește numărul celor care reușesc să învingă limitările impuse. E nevoie de o viziune clară, de o inimă plină de pasiune și de o voință eroică pentru a înfrunta oboseala și eșecurile acestui drum. E exact ceea ce ne străduim să le inculcăm fiicelor și nepoatelor noastre.
(Editura Humanitas Fiction, 2020. Seria de autor „Isabel Allende“, coordonată de Denisa Comănescu)
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
PROFIL
Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani și lucrează ca ziaristă. În prezent locuiește în California. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură volumul Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez, în 2017, Dincolo de iarnă, în 2019, O lungă petală de mare, iar în 2020, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. În cariera sa literară, a primit peste 60 de premii și distincții. În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, în 2004 a fost admisă în American Academy of Arts and Letters, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom. În 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.