Fake news și conspiraționismul sunt parte a metodelor moderne de manipulare publică, în ceea ce s-a numit război asimetric. Armand Goșu a scris o carte bine documentată despre Ucraina sub presiunea anexionistă a Rusiei. De la instalarea comunismului la noi și până azi, cum vedeți rolul Uniunii Sovietice și apoi al Rusiei în evoluția/ involuția României? Și cum îi apreciați pe intelectualii din Occident (Sartre) sau de la noi (Sadoveanu) care și-au „luat lumina“ de la Răsărit?
Fake news reprezintă o expresie relativ recentă pentru ceea ce, în deceniile precedente, se numea propagandă de tip communist. Toate statele comuniste recurgeau la propagandă ca la un mijloc de comunicare menit nu să facă publică o stare de lucruri reală, ci să inducă în cei cărora li se adresa o interpretare tendențioasă a realității. Este exact ce fac știrile false din zilele noastre. Cu o deosebire: o eficiență mult mai mare a internetului ca mijoc de răspândire. Propaganda sovietică a fost redutabilă. Am remarcat și altă dată faptul că Uniunea Sovietică a pierdut toate războaiele cu Occidentul (economic, social, cultural etc.), mai puțin pe acela propagandistic. Rusia postcomunistă nu mai face propagandă de tip sovietic, adică pe față, fiindcă are la îndemână internetul, o rețea imensă bine ascunsă în umbră și capabilă să difuzeze instantaneu miliarde de informații false. Dar nu e numai viteza difuzării. Ceea ce crește eficiența știrilor false este dificultatea de a le verifica. Ele sunt consumate în secunda în care sunt produse. Oficinele tradiționale de propagandă n-aveau puterea de a produce informații, așa zicând, în timp real. Chiar și așa, milioane de oameni au fost mințiți de propaganda sovietică, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă. Astăzi știrile false pătrund în mintea și în simțirea a miliarde de oameni și într-un timp incomparabil mai scurt. N-au neapărat nevoie să rămână înfipte acolo perioade îndelungate. Propaganda tradițională avea bătaie lungă: ea își propunea să construiască un om nou și o societate nouă, aceea comunistă. Știrile false sunt efemere: ele își propun să deconstruiască societăți democratice sau pe cale de a se democratiza. Mai exact, nici măcar să le readucă la totalitarism, Rusia de azi nefiind un stat totalitar în sensul în care era Uniunea Sovietică, ci să le creeze anxietăți politice, sociale, economice ori să le țină prizoniere amenințării unui șantaj militar. E o țintă mult mai mică, dar nu neapărat lipsită de primejdii. Cu atât mai mult cu cât spectrul știrilor false este incomparabil mai vast și mai divers decât a fost cel al propagandei. Și, una peste alta, știrile false n-au niciodată origine limpede, identificabilă, ceea ce le conferă o paradoxală credibilitate, strângând laolaltă „beneficiari“ din numeroase categorii, ezoteriști, amatori de teorii conspiraționiste, sectanți sau pur și simplu inteligenți asimptomatici.
O problemă a fost și rămâne aceea a slabei capacități de reacție a Occidentului în fața propagandei sovietice și rusești. Nici ieri, nici astăzi, intelectualii occidentali n-au rezistat cântecului sirenelor moscovite. Îl numești pe Sartre. (Cu Sadoveanu e altă căciulă: el n-a fost niciodată infectat cu vreun virus politic, în cazul lui fiind vorba de cel mai curat interes material!) Îi pot adăuga pe Malraux, pe Simone de Beauvoir și pe toți gauchiștii din anii 1930-1950 care s-au dus în Uniunea Sovietică la chemarea lui Stalin sau în Cuba la chemarea lui Castro. Care au scris biografii ale Tătucului. Sau cărți întregi despre biruința comunismului în marea Uniune Sovietică. Ce să mai vorbim, au fost toți infectați de virusul propagandei staliniste. Unii s-au căit la înapoiere. Alții, nici atât. Chiar și după ce comunismul a încetat să mai reprezinte o atracție morbidă, occidentalii au continuat să manifeste o imunitate extrem de slabă la propaganda neocomunistă. Toate tratatele semnate au părut părții occidentale demne de a fi respectate, iar părții sovietice sau rusești, demne de a fi încălcate. Occidentalii n-au avut deseori nici măcar umorul unora ca noi, pățiți istoric în relațiile cu rușii, de a glumi pe seama semnăturilor depuse în josul acestor tratate. Nu știu dacă ai auzit cum au comentat românii faimosul și inutilul Tratat de la Helsinki, pe tema cooperării pașnice? „Noi nu ne helsinkisim“.
Când noul președinte Ion Iliescu a semnat în 1990 Tratatul de prietenie dintre România și Uniunea Sovietică, nu cu mult timp înainte de destrămarea imperiului de la Răsărit, situația era încă atât de instabilă la noi, încât gestul președintelui era oarecum de înțeles. Să nu-i uităm trecutul de om cu convingeri comuniste, școlit în Uniunea Sovietică, nici primul telefon pe care l-a dat în decembrie 1989, lui Gorbaciov, cerându-i sprijinul. Adevărul este că Iliescu n-avea în acele zile tulburi nici cea mai mică idee de ce se va alege de România. Niciunul din cei care puneau țara la cale în fostul sediu al CC n-avea idee. Iar manifestanții din piață aveau, ei, dorințe, nu idei politice clare. Nu ți s-ar fi părut ciudat, dragă Daniel, ca Iliescu să-l fi sunat pe președintele SUA? Istoria se scrie, dar nu se trăiește post-factum. Iar faptul că echipa lui Iliescu și-a dat seama în lunile următoare de trendul istoric este un merit incontestabil. Cu toate acestea, nu cred că Iliescu și-a schimbat radical convingerile politice. Mai degrabă, s-a adaptat unor condiții istorice noi. Am comentat altă dată cât de greu s-a adaptat. Dovadă lentoarea și jumătățile de măsură în reformarea sistemului. A reacționat de fiecare dată conform presiunilor și firii lui. Nu-i putem cere mai mult. Deși putem regreta că n-a făcut mai mult. Și, de ce nu, că nu l-a sunat în decembrie 1989 pe președintele american.
În ce privește efectul „știrilor false“ în zilele noastre, el mi se pare cât se poate de semnificativ. Din motive pe care le-am expus mai sus, legate în primul rând de internet. (În paranteză fie spus, conform unui sondaj recent, 12,6 % dintre români îl consideră vinovat pe Bill Gates de crearea Covid-19! Efect de bumerang.) Legate totodată de nivelul scăzut de educație. Afirm de multă vreme că televiziunea și, pe urma ei, internetul, în loc să-și educe publicul, îl flatează. Îi întrețin prejudecățile, iluziile, prostia. Vezi câte emisiuni există pe toate canalele cu cititori în zodii, astrologi, ghicitoare și altele așijderea! Ca să discerni între adevărat și fals, ai nevoie să gândești cu mintea ta, nicidecum să-ți însușești tot ce auzi din gura unor persoane lipsite de calificare în domeniul cu pricina sau lipsite de bun-simț. Numai boul rumegă fânul aflat de-a gata în iesle. Omul e capabil de opțiune. Plăcerea de a nu se obosi să gândească cu capul lor (pleonasm inevitabil!) este, s-ar zice, prea mare ca să nu fie tentantă pentru mulți dintre semenii noștri. Și uite așa, ajung să-i creadă pe cuvânt pe toți semănătorii de „știri false“ și nu pe specialiști, pe oamenii de meserie. În Piața Victoriei, la jumătatea lui mai, s-au adunat (a tunat și i-a adunat!) antivacciniștii (o categorie detestabilă de constatari ai evoluției medicinei) și iubitorii de „Sputnik“, oficina de știri rusească răspânditoare de informații veninoase la adresa României. În loc să le umfle pe cele două doamne aflate în fruntea celor două tabere anti Covid-19, jandarmii i-au înhățat pe doi naivi, Dide și Ceaușescu, veniți în Piață numai ei știu de ce. Era acolo și Adrian Severin, omul cu mita europarlamentară, erau și alții, ale căror declarații exuberante și incoerente mi-au creat mari probleme de receptare a mesajului.