Mărturisesc imprudent: un motiv de amărăciune și de temere naivă (ori poate chiar stupidă) a fost pentru mine, totdeauna, faptul că nu există un instrument și nici o unitate de măsură cu care să se cântărească valoarea unei cărți.
Lectura este un act de specială intimitate, prin care tu, cititorul, intri în dialog cu un text literar, în comunicare complexă, în dispută uneori și alteori, în cazurile fericite, în comuniune. Iar în această relație sunt o sumedenie de imponderabile care-și manifestă prezența și influențează opinia finală: starea ta din momentul lecturii, cât ești de pregătit să primești și să decodifici corect mesajul transmis, dar și sentimentele tale umane față de autor, simpatia sau antipatia pentru el (acestea din urmă, fără să aibă legătură cu calitatea textului, afectează și ele lectura!). La sfârșit, dâra pe care o lasă o carte sau un autor în mintea ta e mai adâncă și mai persistentă sau mai vagă, depinde de factorii amintiți aici și de alții. Iar valoarea cărții sau a autorului cum se stabilește? Este ea o însumare algebrică a tuturor acestor dâre din mințile cititorilor? Probabil, nu, căci nu e posibil să se efectueze concret adunarea aceasta. Este atunci o rezultantă a notelor de lectură, a cronicilor și interpretărilor pe care le realizează cititorii profesioniști, criticii și scriitorii înșiși? Mai degrabă, dar și această cale e departe de a reprezenta o cântărire, o măsurare a valorii în sine care să mulțumească, să fie sigură, indeniabilă.
Și atunci, putem afirma că valoarea, valoarea care dă prestigiul unei opere literare, este ceva difuz, un abur sau o aură, un nimb care nu-ți este limpede cum capătă realitate, dar care apare negreșit în jurul unor scrieri, diferențiindu-le de altele care sfârșesc încă de la naștere în praf și-n uitare, pe când acestea, cele alese, au de partea lor perenitatea.
Iar regula aceasta a fără de regulii de care ascultă cărțile când e vorba de a li se determina valoarea se verifică extraordinar de bine pe marii autori. De pildă, iei două romane ale unui maestru, Philip Roth, și nu neapărat două dintre creațiile sale de vârf, faimoase, cum ar fi Complotul împotriva Americii, Pastorala americană, Contraviața, Pata umană sau Animal pe moarte, ci două titluri subțirele și la propriu (fiecare, în jur de 200 de pagini, format mic), Indignare și Umilirea. Le citești și ești copleșit de felul prodigios în care știe să povestească, de măiestria cu care descrie orice lucru și orice stare și de precizia cu care așază orice amănunt la locul său într-o construcție remarcabilă, pentru a transmite adevăruri profunde și de neuitat despre condiția umană. Măreția scrisului literar în cazul unui astfel de autor îți apare dintr-odată în față, de netăgăduit, ca strălucirea unui far noaptea, pe apele unei mări scufundate în beznă. Frumusețea și magia marii literaturi stau tocmai în faptul că, la lectură, ți se dezvăluie ție, cititor anonim, oricine ai fi (citind, simți că prinzi aripi!) și, la fel, în întregime, se revelează oricui, repetat, de milioane și milioane de ori: cărțile de acest tip au exact același ecou tulburător în mintea fiecărui cititor, își transcend epoca și își asigură acces liber la ceea ce am putea numi, cu o expresie poate cam prețioasă, eternitatea umană.
Și astfel, ele, cărțile marii literaturi, iată, îmi topesc neîncrederea, temerea și amărăciunea de la începutul acestor rânduri: chiar dacă nu există nici instrumente, nici metode și nici o unitate de măsură pentru determinarea valorii literare, totuși, în chip misterios, aceasta se evidențiază fără greș, totdeauna. (G.C.)