Cronologii și genealogii

În biografia lui Hugo Pratt, Veneția joacă rolul pe care-l avea pământul pentru Anteu: câtă vreme își extrăgea energia din contactul cu acesta, era invincibil. În Lagună, artistul s-a simțit mereu inspirat, de o vitalitate artistică irezistibilă. Ideea Tinereții s-a ivit în timpul plimbărilor venețiene alături de Claude Perdriel, care l-a invitat să colaboreze la ziarul pe care-l conducea. Simbolic, s-au revîntâlnit și în primăvara lui 1983, la înmormântarea lui Hergé, creatorul lui Tintin. Suplimentul lui „Le Matin“ s-a dovedit a fi însă cu totul altceva decât se voise inițial: era dedicat în întregime benzilor desenate comice. Or, realismul sumbru, cinic și melancolic al seriei Corto Maltese nu-și avea locul într-o astfel de formulă publicistică.

Acest lucru se străvede în structura albumului La jeunesse. El pare dedicat mai degrabă tinereții lui Rasputin și, cu siguranță, anilor de celebritate ai lui Jack London. Din acest unghi, proiectul a eșuat. Condamnat la marginalitate și pasivitate, Corto Maltese nu se ridică, atunci când intră în scenă, la înălțimea tensiunii promise de „recuperarea“ anilor decisivi în formarea sa. În mod cert, Pratt a pornit la drum cu un proiect și, pe parcurs, a optat pentru o variantă dictată de circumstanțe. Cronologic, La jeunesse / Giovinezza vine după Fable de Venise / Favola di Venezia, apărută cu patru ani înainte, în 1977, și e urmată de La maison dorée de Samarkand / La casa dorata du Samarcanda.

În realitate, istoria e mai complicată. Primele planșe din Casa aurită din Samarkand fuseseră publicate încă din 1980, în (A suivre), varianta franceză, și în Linus, cea italiană. Ea devine de-a dreptul confuză dacă luăm în considerare că în 1978 Hugo Pratt dădea la iveală două lucrări ce nu-l aveau ca erou pe Corto Maltese, dar în care subzistă un frapant aer de familie. E vorba de A l’Ouest de l’Eden (L’homme de Somalie / L’uomo della Somalia), o revenire la aventurile africane narate în Un fortin en Dancalie, și de Jésuite Joe (L’homme du Grand Nord / L’umo del Grande Nord)), plasat în tărâmurile înghețate ale Canadei. Se înțelege de ce, la rigoare, Tinerețea este o lucrare de care Pratt s-ar fi putut dispensa cu ușurință. În Jésuite Joe întâlnim un personaj în care, în mod straniu, se îmbină însușirile lui Corto Maltese cu cele ale lui Rasputin. El e, asemeni lui Rasputin, violent, dar are, precum Corto, o etică proprie, atent construită, de la care nu se abate.

Analizându-l pe Jésuite Joe / Gesuite Joe, Pratt pune în evidență notele comune ale mai multor protagoniști ai seriei dedicate marinarului maltez: „E un ins emotiv, atemporal, moralist. Nu-i place fericirea. De ce s-a dus să-l întâlnească pe acel preot? Preotul l-a învățat să sufere și Jésuite Joe vrea să știe dacă preotul a suferit și el. Acolo se găsește o anumită explicație a comportamentului său. A fost învățat că dacă vrei să ajungi în Paradis trebuie să suferi. El n-a reușit niciodată să sufere, așa că i-a făcut să sufere pe alții. E logic ca într-o astfel de poveste Joe să meargă împotriva eticii simbolizate de preot. De exemplu, îi lasă pe prizonieri să scape, dar nu pentru a-i ajuta, ci pentru a se opune Legii care i-a fost inculcată în copilărie“ (Petitfaux, 1990: 105).

Se dovedește, astfel, că opera lui Hugo Pratt e mult mai unitară decât se crede îndeobște. Temele și abordările etico-estetice depășesc granițele presupuse de diferențele geografice ori temporale. Deasupra tuturor plutește aburul unei concepții solid închegate despre lume și istorie. Aparentul anarhism, irigat de puseuri cinice și melancolice, e o marcă a creației lui Pratt, ce trece, asemenea unui râu subteran, de la o lucrare la alta. Există, desigur, diferențe, deși uneori ele constă doar în modulări ale vocii narative. Alteori, ele sunt evidențiate de debitul diferit al scenariului — și, din acest punct de vedere, aventurile lui Corto Maltese abundă în dialoguri și explicații. Dar asta nu înseamnă că autorul n-a făcut și exercițiul de a spune o „poveste“ doar prin intermediul desenelor. Exemplele există și în seria invocată, dar și în Jésuite Joe, unde primele douăsprezece planșe sunt pur vizuale.

În acest context, caracterul incidental al demersului devine mai mult decât evident. Hugo Pratt contractase deja, la Editura Casterman, La maison dorée de Samarkand, care se înscria în ordinea cronologică a aventurilor lui Corto Maltese. Or, după cum avea să i se confeseze lui Dominique Petitfaux, se simțea mult mai bine în epoca plasată în jurul Primului Război Mondial, decât în cea ulterioară. Faptul că Mu, a cărui acțiune se desfășura în 1925, a fost ultimul episod al unei saga dedicată lumii vechi reprezintă o opțiune ce transcende repartiția cronologică. Hugo Pratt vorbea, explicit, despre un interval istoric în care se recunoștea din punct de vedere al „esteticii“ existenței. Plonjarea în acel trecut era o chestiune de afinități elective ce anula cadrul istoric ca atare.

Faptul că La jeunesse e, la origine, o comandă editorială nu califică însă produsul drept un artefact aleatoriu, un apendice într-un scenariu deja scris. Plasarea evenimentelor în intervalul 1904-1905 nu ține de purul hazard. Autorul era prea versat pentru a se mulțumi cu lipirea, mai mult sau mai puțin inspirată, a unui episod inedit corpusului deja constituit. Am analizat în alt loc iluzia rapsodică ce stă la baza creației lui Hugo Pratt. E vorba de construirea unui univers rotund, articulat, din fragmente ce funcționează, fără a se pierde nimic esențial, și independent, dar care se îmbogățește prin uniunea logică și cronologică într-o existență continuă.

Balada mării sărate anticipa o sumă de evenimente și personaje. Ea anunța bătrânețea târzie a marinarului, ba chiar și apropierea morții lui, cândva după anul 1965. Despre întâlnirea cu Jack London fuseserăm atenționați încă din 1970, în episodul Têtes et champignos, publicat inițial în revista „Pif gadget“, nr. 96 (1334), și reluat în albumul Corto toujours un peu plus loin (1979). Eroul se afla la Maracaibo, în Venezuela, și, deși amnezic în ce privește întâmplările recente (fusese atacat de un pescăruș, care-l lovise cu ciocul în cap), avea o bună memorie a trecutului. Într-o conversație cu profesorul-vagabond, Steiner, e evocat „trucul nemuririi“ la care recursese Pierre La Reine. Ca într-o străluminare, Corto a asociat întâmplarea cu o amintire din trecut: „Am citit ceva asemănător într-o povestire a unui prieten, Jack London. […] L-am cunoscut în China, în timpul războiului ruso-japonez. Și-a construit o casă mare în care să-și poată adăposti toți prietenii… Casa Lupului… care a ars… Am aflat că s-a sinucis anul trecut“.

Citatul are un dublu rol: să ni-l înfățișeze pe Corto Maltese drept un personaj care a trăit întâmplări palpitante cu mult înaintea aventurilor cunoscute cititorului, cele din anul 1913, când a intrat în scenă în Balada mării sărate. În al doilea rând, pe baza referinței la moartea lui Jack London poate fi stabilită și data la care Corto vorbește pentru prima oară de scriitorul american. Cum acesta murise în 22 noiembrie 1916, deducem că e vorba de anul anterior, 1915. Despre cum a ajuns Corto Maltese în China vom afla abia în 1988, dintr-un album complementar la istoria personajului. E vorba de Corto Maltese. Mémoires, al cărui text e semnat de Michel Pierre. Desenele și acuarelele concepute special pentru această ocazie de către Hugo Pratt se numără printre cele mai frumoase realizări grafice ale artistului.

Dacă luăm de bună reconstituirea lui Michel Pierre (girată, evident, de Hugo Pratt, într-un joc din ce în ce mai complicat al intertextualităților și cronologiilor), viața cu adevărat aventuroasă a lui Corto Maltese ar fi debutat în 1904, când viitorul marinar avea șaptesprezece ani. Tocmai se îmbarcase pe Vanita dorada și străbătuse o parte din apele Atlanticului, pentru a reveni, prin strâmtoarea Gibraltarului, în Mediterana. Ținta era golful Guineei, dar, în urma unei escale la Tanger, se ia decizia ca vasul să navigheze spre Asia prin canalul Suez. În 26 ianuarie 1904 are loc atacul torpiloarelor japoneze asupra vaselor rusești ancorate la Port Arthur, semnalul începerii războiului. Corto Maltese debarcase la Cairo, după ce-și abandonase provizoriu tovarășii. În capitala Egiptului, în cartierul copt Kasrech-Chamah — locul unde se afla biserica închinată Sfântului Mihai, și unde, se spune, se rugase Moise și unde apăruse profetul Elia — Corto întâlnește un rabin ce fusese elevul maestrului său, Ezra Toledano.

Într-o reconstruire a zilelor petrecute de Corto Maltese la Cairo, descoperim câteva detalii care au fost, cu siguranță, pe placul lui Umberto Eco: „Fu văzut, chiar în orele cele mai fierbinți ale zilei, în preajma piramidelor și descifrând, cu ajutorul unui preot bătrân de la biserica Sfântul Sergius, vechi papirusuri din vremea Ptolemeilor. Pășea pe urmele unei povești străvechi. Pe când Imperiul Otoman ținea ridicată semiluna islamului de pe malurile Mediteranei până pe cele ale Mării Roșii și în deșertul Bab-el-Mandeb, un ofițer turc desenase o hartă care nu avea nimic de-a face cu apărarea teritoriilor stăpânite de sultan. Originar dintr-un sat din Siria unde se mai vorbea încă aramaica, limba lui Isus, studiase Evangheliile apocrife și mai ales Biblia, unde se pomenea despre minele de aur ale regelui Solomon. După tradițiile imemoriale, acestea s-ar fi găsit în țara Ophir, aproape de regatul Saba, pe care el îl situa în Dankalia, la sud de Amara, în Etiopia. Trecând prin Yemen spre coasta africană prin insulele Az Zuqur și Al Hanish al’Kabie, militarul a stabilit coordonatele afirmând, totodată, că a găsit urmele galeriilor săpate de minerii regelui Israelului. Nimeni nu mai dădea importanță acestor divagații căzute în uitare după moartea ofițerului, ucis în 1985 într-o încăierare sordidă, pe lângă Jaffa. Dar harta a supraviețuit și nu se știe cum a ajuns la Cairo în mâinile bătrânului rabin, care i-a dat-o lui Corto Maltese în cursul unei scurte întâlniri la umbra piramidelor…“ (Pierre, Pratt, 1988: 41-42).

Ceea ce am înfățișat mai sus sunt, desigur, rânduri dintr-o istorie apocrifă. Dar ele sunt și exemple relevante despre felul în care mitologicul, miraculosul și enigmaticul coexistă cu banalitatea cotidianului.

_____________

Pierre, Michel, Hugo Pratt, 1988. Corto Maltese. Memoires. Tournai: Casterman.

Petitfaux, Dominique, 1990. De l’autre cté de Corto. Tournai: Casterman.