Citesc și recitesc ample porțiuni din lucrarea de succes lui Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului și nu pot să-mi reprim dezamăgirea. În ciuda faptului că avem de-a face cu o lucrare temeinică, nu convinge. Oare așa o fi, cum zice autorul, peste câteva decenii? Și dacă o fi, ce am câștigat? Sau, dacă nu am câștigat nimic, ce înseamnă asta? Vom ajunge într-o fundătură din care, evident, va trebui să ieșim, dar cu alte mijloace decât acelea oferite de futurologi. Tocmai de aceea nu am deloc încredere în dumnealor. Mi-amintesc ce ecou a avut pe vremuri o carte precum Șocul viitorului a lui Alvin Toffler. Era și aceea tot o lucrare de futurologie, dar pe atunci îmi lipseau din bagajul de cunoștințe și de sensibilitate anumite noțiuni, așa că intram în aceeași familie a admiratorilor necondiționați. Acum însă văd parcă altfel lucrurile și pot spune cu mâna pe inimă: Degeaba scrii despre viitor și faci niște predicții foarte interesante și chiar valabile dacă nu ai organ metafizic și vezi viitorul, cum să spun, doar pe orizontală. Futurologul este un om de știință care nu are simțul verticalei. Tocmai din acest motiv, mai devreme sau mai târziu, ajungem să-l privim cu suspiciune și să-l punem în locul lui pe profet. Una este futurologia și alta, profeția. Profeție nu se poate face fără o minimă credință. Nu poți fi profet necredincios. Oricât de înfricoșătoare ar fi viziunile propuse, dacă la baza lor se află temeiul spiritual, ele sunt mult mai ușor de suportat decât opiniile despre viitor ale unor tovarăși care nu au nici în clin, nici în mânecă, vai, cu Dumnezeu.
Cartea lui Attali, care, evident, este mai mult decât o simplă carte, are toate calitățile, mai puțin aceea de-a vedea viitorul în strânsă îngemănare cu destinul spiritual al omului. Vorbeam cu un prieten care, observând același lucru, a făcut o precizare esențială: Lumea prezentată de Attali este o lume a Antichristului. Dar, de la sine înțeles, francezul nu spune așa ceva. De ce? Fiindcă și-ar tăia creanga de sub picioare sau și-ar da foc la valiză! Toată lumea bună ar râde atunci de el și, simțindu-se persiflat, ar fi obligat să intre într-o recluziune care l-ar otrăvi. Dar de ce ar râde? Pur și simplu fiindcă așa e lumea în ziua de azi. Nu te suferă dacă ești mistic, adică dacă vezi cauza unor fenomene în rațiuni de ordin religios. Poate de aceea sunt scriitori și… scriitori: aceia care, pentru a nu-și periclita prestigiul, preferă să nu spună tot ce gândesc, dar și autori care pun mai presus de orice adevărul și atunci, cu orice risc, vorbesc. Poate Attali nu spune tot. Altfel nu pot să înțeleg ce a avut în minte când a scris următoarele rânduri. Sunt tulburătoare, dar enigmatice. Oferă o paradă de stil, dar e mai mult de atât. Iată-le: „Ipohondri, paranoici și megalomani în același timp, narcisiști și egocentrici, hipernomazii vor încerca să-și asigure accesul la produsele de autosupraveghere cele mai recente și la drogurile electronice și chimice oferite de autoreparatori. Vor dori să trăiasă mai mult decât toți ceilalți, vor experimenta tehnici care le vor permite să spere că-și vor dubla durata existenței… În felul acesta vor inventa un nivel maxim al binelui și unul al răului pentru o societate planetară volatilă, egoistă, precară și lipsită de griji. Arbitri ai eleganței, stăpâni ai bogăției și ai massmediei, ei nu-și vor recunoaște nici un fel de crez, nici național, nici politic, nici cultural“.
După ce am citit mă întreb: Cine sunt, Doamne sfinte, creaturile astea, hipernomazii? Este o întrebare care-ți vine, fără să vrei, pe buze. Vor fi niște vietăți care, din păcate, nu vor avea nici o legătură cu omul așa cum a fost gândit în Antichitatea clasică, în Evul Mediu, în Renaștere, în Romantism, chiar până în zilele de astăzi. Ceea ce vedem acum în Mall-uri și în companiile multinaționale reprezintă coronița unor muguri pretins inocenți care anticipează monstruoasa „vegetație“ a viitorului nu foarte îndepărtat. Sunt embrioni care zvâcnesc în pântece înainte de-a ieși la suprafață cu toată forța unui monstru matur. Este, ce mai tura vura, schița Antichristului. Dar Attali fuge de acest cuvânt esențial. Și ca el fug mulți. Cum am spus deja, este vorba de drama intelectualului acestor vremuri care, pentru a-și menține prestigiul, nu vrea să fie considerat bisericos sau misticoid. Așa cum există frumoasa vorbă românească „a fugi ca dracul de tămâie“, așa și intelectualii și scriitorii de acum fug, dar nu de drac, ci de opusul acestuia. Evident, sunt și autori creștini care nu se dezic. Convingerile lor sunt ferme și le pronunță cu toată demnitatea. Dar sunt puțini și, de la sine înțeles, marginalizați. Attali pozează într-un futurolog eminent, dar viitorul văzut de el, cum ar veni spus, e castrat. Este viitorul care nu face decât să sporească nepăsarea actuală. De aceea și acuzăm lipsa adevăratelor profeții. Să văd și eu acum un profet veritabil, să-l aud, tunetul vocii lui să mă asurzească, bunăoară, la predică, într-o biserică, să flageleze precum odinioară Savonarola, arătând că drumul pe care mergem este catastrofal și nu ar fi nevoie decât de un dram de luciditate pentru a frâna delirul, dar nu aud fiindcă și preoții zilelor noastre sunt fricoși. A treia dimensiune a lui Hristos, aceea profetică, este tot mai mult ignorată. Nu avem nevoie de așa ceva. Nu avem nevoie nici de împărăția Domnului, ne e necesar doar un ritual în care de fapt nu credem și-l sterilizăm prin închiderea sa în țarcul datinilor.
După asemenea concluzii ce ar mai fi de zis? L-am apreciat întotdeauna pe Cioran nu pentru arta cărților sale, ci pentru consecvență, pentru faptul că a realizat acordul dintre operă și viață. Cioran nu și-a făcut niciodată iluzii și îi privea cu tristețe pe aceia care permanent se iluzionau. Deși nu era credincios, găsise, prin filieră budistă, un instrument pentru a combate mirajele. El a dat un sens nobil ideii de vid, ceea ce noi acum nu mai reușim.Trăim într-un gol, dar fiindcă-l umplem cu mizerii, nu-i putem savura splendoarea. Aceasta-i pedeapsa. Cu alte cuvinte, trăiești decerebrat, animalic, de azi pe mâine, dar nu ești în stare să găsești în această precaritate moral-spirituală o cât de mică deschidere. Attali trebuia, înainte de-a cerceta viitorul, să se adape din budism. Dacă a crede în Înviere e prea mult, măcar respiră aerul tare al Nirvanei!