Un mare cărturar – Alexandru Ciorănescu

Comparatismul românesc are în Alexandru Ciorănescu pe unul dintre reprezentanții lui de seamă, în pofida faptului că, mai bine de jumătate din viață (n. 15 noiembrie 1911, Moroeni, j. Dâmbovița-25 noiembrie 1999, Santa Cruz de Tenerife, Spania) și cea mai mare parte a activității sale de cercetare de istorie literară, s-au desfășurat în străinătate, începând din anul 1946, departe de patria natală, ca spațiu geografic (Franța și Spania), dar nu și ca orientare tematică (studii de istorie și publicări de documente, contribuții de istoria literaturii și bibliografii, deopotrivă, pentru literatura română și literaturile franceză, italiană, spaniolă). A fost un mesager avizat și dezinteresat al spiritualității românești. Ce a scris el, în anul 1942, referitor la spiritul european în cultura românească și, invers, privind contribuția lui Ioan și Matei Corvin, Nicolae Olahul, Petru Movilă, Nicolae Milescu, Dimitrie și Antioh Cantemir, la spiritualitatea altor neamuri, i se potrivește de minune: „Dintre națiunile mai puțin numeroase, niciuna n-a dat schimburilor internaționale mai mult decât România. Lista oamenilor de seamă cu care sunt datoare neamurile învecinate a fost făcută de multe ori. Niciodată nu s-a atras însă luarea aminte asupra împrejurării că aceste energii împrumutate se numără printre cei care au deschis în patria lor nouă orizonturile largi europene.“ (A. C., Literatură comparată, Studii și schițe. București, Casa Școalelor, p. 40).

Făcuse studii temeinice, mai întâi, în localitatea de naștere, cu părinții săi – amândoi învățători, apoi la Liceul „Spiru Haret“ (1922-1930) și Universitatea din București (1930-1933), unde a trecut examenele de bacalaureat și, respectiv, licența în Litere, pentru specialitățile istoria literaturii române vechi și moderne, istoria românilor (iunie 1933), pentru limba și literatura franceză, limba și literatura italiană și istoria artelor (octombrie 1933) și obține titlul de diplomat al Școlii Superioare de Arhivistică și Paleogeografie din București (1933).

A debutat cu studiul Biblio ­grafia unei polemici, în revista „Capri ­corn“, I, 1, noiembrie 1930, pp. 25-29, al cărei director era G. Căli nescu, tratând despre lupta dintre gene ­rații. Pentru elaborarea acestui prim studiu, autorul (care nu avea, pe atunci, nici douăzeci de ani, fiind student de-abia în primul an!) a consultat lucrări semnate de nume prestigioase: V. Băncilă, G. Căli ­nescu, Ș. Cioculescu, Nichifor Crainic, Al. Dima, Mircea Eliade, E. Lovi ­nescu, Cezar Petrescu, Ion Petrovici, M. Ralea, Eug. Speranția, precum și Manifestul Crinului alb (autori: P. Marcu-Balș alias Petre Pandrea, I. Nistor, S. Pavel), de la care pornește, de altfel, demersul său. Studiul combate mai multe idei pe tema luptei generațiilor, distingând, pentru țara noastră, doar trei aspecte: tradiționalismul, misticismul ortodoxist și transformaționismul. Această temă s-a dovedit a fi perenă. Zece ani mai târziu, filosoful P. P. Negulescu a tratat-o în discursul său de recepție la intrarea în rândurile membrilor Academiei Române, intitulat Conflictul generațiilor și factorii progresului (25 mai 1941).

Debutul său a fost de bun augur. În perioada anilor de studenție, a mai publicat alte șase studii, găzduite, în majoritatea lor, în paginile revistelor „Viața românească“ și „Revista istorică“, tratând teme predilect literare (Scriitorii români și Italia, Comentarii eminesciene, „Rolla“ de Musset, în literatura română) ori strict de istorie națională (Un proiect de aventură în Muntenia în 1571), de pe atunci anunțându-și apetența pentru comparativism.

După absolvirea cursurilor universității bucureștene, este admis membru al Școlii Române din Paris (1934-1937) și, după aceea, bursier al Guvernului francez (1937-1938), luându-și doctoratul de stat în Litere la Universitatea Sorbona din Paris cu lucrările: L’Arioste en France, des Origines à la fin du XVIII-ème siècle (Paris, 1938, 2 vol., teza principală, 400 p. + 339 p.) și Isabelle. Tragédie imitée de l’Arioste par Jean Thomas (Paris, 1939, 160 p., teza secundă), ocupând postul de lector de limba română la Facultatea de Litere a Universității din Lyon (1937-1940). Concomitent, îndeplinește funcțiile onorifice de secretar general al Institutului de Istoria Universală din București (noiembrie 1938) și de consilier cultural la Ambasada Regală Română din Paris (ianuarie 1940).

În perioada celui de al Doilea Război Mondial, între 1941-1943, este mobili ­zat, în țară, ca redactor la Editura „Contemporană“ din București.

La sfârșitul anului 1941, în luna septembrie, Alexandru Ciorănescu depune la Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor un memoriu prin care solicita înființarea unei Conferințe de Literatură Comparată pe lângă Facultatea de Litere și Filozofie a Universității bucureștene. „O asemenea conferință, scria Alexandru Ciorănescu, n-a existat niciodată în învățământul superior româ ­nesc. Cu toate acestea, învățământul și disciplina literaturii comparate au fost de mult adoptate și integrate în cadrul universităților din lumea întreagă, unele catedre ale acestei discipline numărând o jumătate de secol de existență și de activitate. Facultatea de Litere din București, printre ai cărei reprezentanți se numără și câțiva distinși comparatiști, a admis și ea în trecut necesitatea unui asemenea învățământ“. (Arhivele Statului, Direcția Generală, Ministerul Învățământului. Dosar nr. 308/941, f. 118).

Consiliul profesoral al Facultății de Litere, în ședința din 1 octombrie 1941, la care participaseră Al. Marcu – decan și președinte al Consiliului, I. Andrieșescu, Gr. Antonescu, N. Cartojan, M. Florian, C. C. Giurescu, V. Grecu, D. Gusti, N. I. Herescu, S. Lambrino, D. Protopopescu, M. Ralea, Al. Rosetti și G. Sbiera, a fost de acord în principiu și a considerat oportun ca această conferință să fie alăturată catedrei de estetică și critică literară, sau pe lângă cea romanică. Extrasul din procesul-verbal al ședinței, însoțit de memoriul de titluri și precedate de adresa lui Al. Marcu – decanul facultății –, înaintate spre aprobare Direcției Învățământului Superior, la 1 noiembrie 1941, a rămas fără răspuns. (Documentele dosarului acelei conferințe de Literatură comparată sunt de-abia acum menționate pentru prima dată). Se vede treaba că, asemenea tuturor bunelor intenții înnămolite de birocrație ori de relații oculte, prezența lui Alexandru Ciorănescu nu era dorită printre universitari de eșaloanele sofisticate ale ministerului de resort de atunci. Nu impresionase nici una dintre referirile numeroase și pline de deosebită prețuire ale celor care îi recenzaseră lucrările publicate, atingând cifra de 60, în reviste de specialitate cu prestigiu, în țară și în străinătate, ori, separat, sub formă de cărți: „Sprijinită pe o bibliografie de o bogăție rară și pe documente descoperite de autor, forma literară e cu totul distinsă. Și pretutindeni, e o atmosferă de istorie universală.“ (N. Iorga, în „Revista istorică“, XXII, 1936, p. 79, despre lucrarea lui A. C., Domnia lui Mihnea III, București, 1935, 181 p.); „…Ouvrage important, qui traite à fond le probleme souvent ébauché de l’influence du poète italian sur notre littérature, ouvrage riche de documents et de faits nouveaux.“ (Emile Magne, în „Mercure de France“, 15. 05. 1939, pp. 368-372, despre L’Arioste en France…, teza lui de doctorat); „Această grea de erudiție Viață a lui Jacques Amyol.“ (Aurel Tita, în „Curentul literar“, 9. 08. 1941, despre Vie de Jacques Amyot, d’après des documents inédits, Paris, 1941, 229 p.) ș.a.

Numai din aceste citate, reies principalele însușiri ale lui Alexandru Ciorănescu: erudiția, orientarea deplină și stăpânirea întregului material documentar într-o structură unitară și, nu în ultimul rând, spiritul ardent de evocare a epocii și de valorificare a operelor cercetate.

Indiferența nu l-a înfrânt. A continuat să scrie și să publice. Astfel, trei ani mai târziu, i-a apărut o carte care s-a bucurat de un neașteptat ecou: Literatura comparată, Studii și articole (București, 1944, 251 p.).

Apoi a venit desțărarea, stabilindu-se în străinătate, după 1946, mai întâi la Paris și, ulterior, în Canare, unde a devenit profesor la Universitatea La Laguna (1946-1978), fără a-și întrerupe vreo clipă studiile de istorie și literatură comparată. Bibliografia sa numără aproape 400 de lucrări originale, memorii de istorie și literatură comparată, teorie și studii aplicative, traduceri din și în limbile română, franceză, spaniolă, engleză.

În această perioadă, a editat două lucrări de înaltă ținută științifică, adevărate tratate teoretice și apli ­cative ale conceptului de literatură comparată, intitulate: Estudios de literatura española y comparada („La Laguna“, 1954, 306 p.) și Principios de Literatura comparada („La La ­guna“, 1964, 137 p.).

Însă, nicicând Alexandru Ciorănescu nu a părăsit studiile dedicate limbii române – cea maternă –, fiind autorul unui impunător lexicon etimologic de proporții hașdeene (Diccionario etimológico rumao; „La Laguna“, Tenerife, España, 1958-1961, 6 vol., 918 p.) ai marilor creatori români, printre care: V. Alecsandri ori Ion Barbu, despre care a scris monografii dense editate, la New York, în S.U.A., în 1973 și 1981. Creației literare a lui M. Eminescu îi sunt închinate mai multe studii (1935, 1943, 1989, 1990), precum și o traducere proprie în limba spaniolă a unui volum de poezii alese, cu ilustrații semnate de G. Tomaziu (Madrid, 1990, 201 p.).

Ceea ce trebuie regretat este faptul că nici a zecea parte din contribuțiile științifice ale lui Alexandru Ciorănescu nu pot fi găsite în rafturile bibliotecilor mari din țară, spre a fi cercetate, din cauză că autorul lor nu le-a pus la dispoziția acestora, independent de voința sa.

Când, în anul 1942, se referea la evoluția literaturii române, în paralel și sincron cu cea europeană, fapt pentru care recunoștea scriitorilor noștri înălți ­mea și consistența orizontului bătrânului continent, Al. Ciorănescu făcea următoarele constatări judicioase: „Lipsite în trecutul mai îndepărtat de îngrijirea ce li s-ar fi cuvenit, ele (n.n. – bunurile noastre culturale) au avut nevoie de infuziunea de sânge a spiritului european pentru a ajunge la deplina și adevărata lor expansiune. Grație acestui spirit european, se poate vorbi astăzi de o cultură românească, susținută de propriile sale mijloace și care, fără a ignora adânca solidaritate de gândire a continentului, sporește cu fecunditate bunurile noastre naționale.“ (Spiritul european în cultura românească, pp. 29-50, în Literatura com ­parată, Studii și articole). La această fecunditate, a contribuit cu toată osârdia, prin opera sa, și distinsul cărturar comparatist.

Acolo, la Santa Cruz de Tenerife, în Insulele Canare, unde Alexandru Ciorănescu a locuit și creat peste cinci decenii, i s-au acordat onorurile cuvenite unui om de talia sa, fiind învestit cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității La Laguna (3 septembrie 1990), iar una dintre străzi îi poartă numele.

Aici, în țara natală, a primit titlul de membru de onoare al Academiei Ro ­mâne, la 10 septembrie 1991, fiind cel care nu a întrerupt nici o clipă legătura cu patria-mamă și spiritul ei.

I se cădea fotoliul pe care îl merita spre cinstea celor care îi recunosc valoarea.