Societatea Compozitorilor Români 100

Se împlinesc în aceste săptămâni o sută de ani de la înființarea, în toamna târzie a anului 1920, a Societății Com ­pozitorilor Români; actuala Uniune a Compozitorilor și Muzicologilor. În epocă, evenimentul s-a consumat prioritar la nivelul profesional al breslei muzicienilor, al compozitorilor. Inițiativa i-a aparținut marelui om, marelui intelectual, etnomuzicologului Constantin Brăiloiu. Intenția era una firească, aceea de a apăra, de a garanta drepturile creatorilor în domeniul artei muzicale. Inițiativa a fost imediat îmbrățișată cu entuziasm de George Enescu; care a fost ales președinte. Nu împlinise încă vârsta de 40 de ani!

Printre membrii fondatori au fost Alfred Alessandrescu, Alfonso Castaldi, Mihail Jora, Victor Gheorghiu, Filip Lazăr, Constantin C. Nottara, Ion Nonna Otescu, Tiberiu Brediceanu, Stan Golestan, Dumitru G. Kiriac. O parte dintre domniile lor s-au atașat Societății ulterior.

Din deceniile începutului de secol, pentru unii maeștri acreditarea în plan componistic era înțeleasă în baza apelului direct la stratul folcloric muzical preluat sau prelucrat „în carcter popular românesc“. În primii ani de după înființare, evenimentul de specială semnificație l-a reprezentat invitația pe care Enescu i-a adresat-o lui Bela Bartok de a deveni membru de onoare al Societății de curând înființate. Pentru a-l întâmpina, Enescu însuși s-a deplasat la Cluj. Pe parcursul drumului spre București, Bartok i-a prezentat cea de a doua Sonată a sa pentru vioară și pian, lucrare pe care au inclus-o în recitalul susținut la București. Inițiativele și realizările au fost numeroase chiar de la început. Mă refer la problema drepturilor de autor, la Premiul de folclor, la hotărârea privind aderarea la Societatea Internațională de Muzică, la fondarea Arhivei de Folclor, a unei societăți privind editurile muzicale.

Momente importante în viața artistică bucureșteană, momente de semnificație ce aparțin ultimilor ani de viață de concert susținută în limitele normalității, înainte de anul 1950, au fost cele privind prezentarea la Atheneul Român, în primă audiție, a celor două oratorii bizantine de Paul Constantinescu. Unul dintre acestea a fost dirijat de George Enescu însuși, fiind unul dintre ultimele momente ce au precedat autoexilul.

anul 1949 a marcat o cotitură hotărâtoare în viața com ­pozitorilor noștri. Societatea Compozitorilor Români a fost desființată drept urmare a plenarei Partidului Comunist Român din sfârșitul de octombrie al aceluiași an. Conform modelului sovietic, a fost înființată Uniunea Compozitorilor; din noua organizație, nu mai faceau parte nici George Enescu și nici Dinu Lipatti. În „anii regimului democrat popular“ unii artiști au suportat rigorile regimului sovietic, apoi ale celui totalitar-naționalist al perioadei ce a culminat cu evenimentele anului 1989. Sunt cunoscute avatarurile deportărilor, ale marginalizării personalităților care nu se puteau sau nu considerau firesc a se „adapta“ noilor realități. Dimitrie Cuclin a fost trimis la muncă silnică și exclus din toate funcțiile, Mihail Andricu a supraviețuit dând lecții particulare de care au beneficiat unii dintre compozitorii zilelor noastre, alții au fost nevoiți să cedeze în fața comandamentelor „realismului socialist“.

Președinte al Uniunii nou create a fost impus compozitorul Matei Socor, omul de încredere al partidului; un profesionist cu studii efectuate în Germania, o persoană obedientă regimului, reprezentant al politicii proletcultiste a partidului; a ocupat inclusiv funcția de președinte al Comitetului de Radiodifuziune. A fost una dintre cele mai dificile perioade din istoria Uniunii. „Producția componistică“ promovată de noul regim s-a rezumat la traseul dur al „internaționalismului proletar“, al „luptei de clasă“. Unii au cedat și au supraviețuit, alimentând o bogată producție de cântece destinate maselor. Alții au fost marginalizați.

Un moment aparte, un moment de anume curaj de substrat național emoțional, l-a reprezentat prima audiție a Oratoriului Tudor Vladimirescu, de Gheorghe Dumitrescu, lucrare vocal simfonică amplă prezentată la Atheneul Român sub bagheta maestrului George Georgescu, în anul 1952.

După plecarea în eternitate a maestrului Enescu, după anul 1955, Uniunea Compozitorilor și-a găsit sediul în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, în baza unui cert act testamentar; cu toate acestea, în anii 1970, sediul breselei a fost schimbat în baza hotărârii samavolnice a cuplului dictatorial. Abia cu trei decenii în urmă, Uniunea noastră a revenit în locul firesc, actual.

O nouă generație, o nouă motivație privind dezvoltatea unui profesionalism autentic a înflorit spre sfârșitul anilor ’50, începutul anilor ’60. Dintre tinerii compozitori, unii și-au continuat studiile la Moscova, alții în Franța sau în Germania; contactele cu marile personalități componistice ale timpului, cu Olivier Messiaen, cu marele pedagog Nadia Boulanger, cu Bruno Maderna, cu Aram Haciaturian, de asemenea cu Sigismund Toduță la Cluj, cu Mihail Jora la București, erau contacte cu totul prețioase. Mă refer la tinerii maeștri ai timpului, afirmați în cea de a doua jumătate a secolului, la regretații maeștri Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Ștefan Niculescu, Myriam Marbe, Dan Constantinescu, Dan Voiculescu, mai apoi Horațiu Rădulescu, Costin Cazaban, Cornelia Tăutu, Liviu Dănceanu, Ana Maria Avram. De asemena la maeștrii Cornel Țăranu, Lucian Mețianu, Adrian Pop, Corneliu Dan Georgescu, Eugen Wendel, la bunii mei colegi, prieteni, Costin Miereanu, Sever Tipei, Fred Popovici, Ulpiu Vlad, Maya Badian, Dan Dediu, Maia Ciobanu, Călin Ioachimescu, Carmen Cârneci.

întorcându-mă în timp, con si der firesc a evoca personalitatea maestrului Mihail Jora cel care, în anii săi târzii, la începutul lui 1960, parcurgea coridoarele Con ser vatorului bucureștean sprijinindu-se într-un baston cu care puncta sonor drumul dintre clasele de curs. Nu se poate uita faptul că ciclurile sale de lieduri pentru voce și pian constituie o culme a componisticii românești în zona relației muzical-poetice a unui original tonalism neoclasic. Consider firesc a aminti și personalitatea atât de dinamică, de eficientă în plan componistic și muzicologic a regretatului maestru Pascal Bentoiu. Opera sa Hamlet se așază între marile creații ale genului în a doua jumătate a secolului. După anul 1989 a devenit primul președinte, de această dată ales și nu numit, al Uniunii; a împlinit gândul enescian completând orchestrația și partitura însăși a ultimelor două simfonii ale maestrului și de asemena a poemului simfonic Isis.

Dintre președinții care s-au ocupat cu eficiență de păstrarea și consolidarea patrimoniului Uniunii, trebuie menționați compozitorul Ion Dumitrescu, înainte de anul 1990, și compozitorul Adrian Iorgulescu în anii din urmă; un interimat remarcabil, în ultimele decenii, l-a exercitat muzicologul acad. prof. dr. Octavian Lazăr Cosma.

Cu totul recent, filiala bucureșteană a U.C.M.R. – Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – împreună cu A.D.A. – Asociația Drepturilor de Autor – și în colaborare cu Centrul Național Tinerimea Română au organizat un original concert aniversar susținut de Orchestra Română de Tineret. Condus de dirijorul Cristian Mandeal, concertul a avut loc în curtea interioară a Universității bucureștene de Muzică. Mai mult decât atât, evenimentul a făcut parte dintr-un veritabil turneu național aniversar desfășurat, de asemenea, în ultima decadă a lunii septembrie, la Sibiu și la Timișoara. În afara caracterului aniversar, concertele au avut și un caracter educativ. Mă refer la susținerea unui autentic atelier de lucru, la câștigul profesional pe care îl dobândesc tinerii muzicieni instrumentiști proveniți fiecare dintr-o altă zonă culturală a țării, un câștig în zona stilistică a fenomenului componistic românesc actual. În cuvântul de debut al evenimentului, compozitorul Adrian Iorgulescu a remarcat faptul că, în diferite epoci, toți compozitorii prezenți pe afișul concertului au studiat la Universitatea bucureșteană de muzică; a evocat momentele istorice semnificative pe care le-a parcurs breasla compozitorilor, a muzicologilor. Lucrarea sa Ipostaze II – Concertul pentru clarinet, ansamblu de corzi, percuție și pian a beneficiat de evoluția în adevăr strălucită a clarinetistului Emil Vișenescu. De altfel, structura de baza a ansamblului a fost reprezentată de ansamblul complet al corzilor. Am putut astfel audia lucrările Înmuguriri de Ulpiu Vlad, Melodia Infinită pentru corzi, de Theodor Grigoriu, binecunoscutul Concert pentru orchestră de coarde, lucrare datorată maestrului Remus Georgescu. Momentul de special entuziasm al serii de muzică l-a constituit reaudierea – după decenii bune – a primului Concert pentru flaut, orchestră de coarde și percuție de Doina Rotaru, lucrare susținută cu participarea solistică de impresionant profesionalism a flautistului Matei Ioachimescu. Pilduitoare rămâne, în lucrul cu tinerii muzicieni, implicarea dirijorului Cristian Mandeal, cel care a mărturisit faptul că pregătirea concertului a fost susținută de entuziasmul tinerilor, de implicarea temeinică a acestora, zile în șir, de-a lungul unor îndelungi repetiții. Personal, consider că acest concert poate fi considerat eveniment etalon pentru buna educație a ansamblurile tinerilor muzicieni instrumentiști ce activează la nivelul învățământului nostru liceal și universitar.