Constanța face, de câteva decenii, obiectul muncii pasionate și deosebit de substanțiale a Doinei Păuleanu, istoric și critic de artă, curator, director al Muzeului de Artă din Constanța, cu o importantă listă de lucrări despre istoricul cultural, artistic și al civilizației acestui oraș. După Constanța. Axa est-vest: istorie și dinamică interculturală (2000), Constanța. Aventura unui proiect european (2003) și Constanța: spectacolul modernității târzii, 1878-1928 (2006, 2 vol.), pentru a cita doar câteva volume masive din seria publicațiilor sale, autoarea revine în 2019 cu un nou titlu, menit probabil să ofere o sinteză mai accesibilă și mult mai atrăgătoare grafic a cercetărilor sale de o viață despre Constanța. Peninsula misterioasă beneficiază, față de celelalte lucrări citate, de o serie complexă de ilustrații rare cu Constanța veche, oferite autoarei de arhitectul Radu Cornescu, ca și de alți colecționari. Rămâne însă un studiu nu mai puțin relevant informațional (reluând unele nuclee din alte cărți ale autoarei), ca și prin valorificarea a mici extrase relevante despre oraș, preluate din texte istorice, memorialistice, literare.
Orașul datează din secolul VII î. H., prin fondarea vechiului Tomis de către coloniști greci, cu unele legende alternative despre întemeierea sa de către un anume Tomos, conducător al milesienilor, sau de regina massageților, Tomyris, care i-ar fi învins chiar pe perși, ucigându-l pe marele Cirus. Ipotezele privind originea numelui actual trimit la dinastia lui Constantin cel Mare, ba chiar la o ultimă fiică a împăratului din secolul IV, Constantia, creștină pioasă care s-a opus doctrinei arianismului. Legendar, orașul a fost asociat – aparent nefast, deși deloc neobișnuit pentru lumea Antichității – cu uciderea și căsăpirea micuțului Absyrt de către teribila sa soră Medeea, în expediția argonauților pentru obținerea Lânei de aur. Copilul ar fi fost recuperat și îngropat de colchidieni sub o movilă din zona de sud a Constanței, cunoscută mult timp locuitorilor și nivelată de primarul urbei abia pe la începutul secolului trecut. Nu e de mirare că, pentru lumea Antichității, Pontul Euxin marca un adevărat capăt de lume, iar exceptându-i pe sciți, Herodot semnala că întreaga zonă a vechiului Pont e locuită de „cele mai necultivate neamuri din lume“.
Conform unui monograf al Mării Negre, Neal Ascherson, vechiul Pont Euxin, astăzi o mare aproape anoxică în care trăiesc puține specii marine, a „intrat în istorie“ cu exportul unui pește sărat care trăia din abundență într-un ecosistem marin cu mult mai prietenos cândva. Un singur borcan din acest pește pontic costa, în Roma secolului I d.H., cât munca pe o zi a unui muncitor. Tristă este istoria bimilenară a mării noastre dacă ne gândim la cum au schimbat-o aluviunile, afluenții dulci și poluarea treptată, distrugând bogăția antică a faunei sale. Totuși, există și reversul că rezervele excepționale de hidrogen sulfurat care îi transformă adâncurile în adevărate ape moarte au creat, pe de altă parte, un mediu ideal pentru conservarea vestigiilor arheologice (nu a tuturor metalelor, însă). Multe fenomene dintre cele invocate nu țin, totuși, de intervenția umană.
După un vârf de prosperitate atins în perioada elenistică, vechea cetate nu mai cunoaște vreme de o mie cinci sute de ani nivelul de înflorire și de civilizație obținut în Antichitate și nici nu va reuși, din păcate, să conserve în veacuri moderne prea multe din prețioasele vestigii. Reintrarea ei în istorie este legată de construirea căii ferate Cernavodă-Constanța în secolul al XIX-lea cu o companie engleză, iar antichitățile descoperite în cursul săpăturilor (în toată Dobrogea, de altfel) sunt nemilos distruse, atunci când nu sunt direct transportate în Anglia. De altfel, concurând la acel moment cu Rusia țaristă pentru navigabilitatea pe Dunăre și, în general, pentru fluidizarea transportului dinspre Dobrogea, Anglia epocii considera – în cuvinte nu scrise, ci citate de autoare din documente – că „Principatele dunărene sunt magaziile de abundență ale Engliterrei“ (p. 164).
Secole la rând depopulată, cu haite de lupi care iarna pătrundeau nestingherite în oraș, adevărată poartă a Orientului cu ruine antice sistematic vandalizate chiar de locuitori, vechiul oraș Küstendje a fost mult timp, sub stăpânire otomană, dar și, ulterior, căminul a peste treizeci de neamuri. În 1859, așezarea încă nu avea nimic arhitectural european, fiind un sat oriental cu vreo câteva zeci, poate sute de case vechi, a căror descriere s-a păstrat în câteva însemnări și imagini, atât cât să putem cel puțin înțelege și imagina istoria levantină mai veche a orașului. Iernile ei friguroase și furtunoase au fost atestate până târziu, ceea ce explică orientarea cu fațada către oraș a clădirilor ulterior construite lângă mare. Cu faleze înalte și mâncate de ape, orașul peninsular nu s-a putut dezvolta până când malul de nord-est nu a fost rambleiat și întărit, pentru a permite o dezvoltare imobiliară, urbanistică (Bd. Regina Elisabeta) și valorificarea cu succes a vederii la mare.
Sistematizările moderne, intensificate prin acțiunile dinastiei regale, au exploatat pe de o parte tendințele geoclimatice naturale, dar în multe alte situații au luptat ca să le contracareze. De exemplu, plajele Mamaiei au fost mult timp impracticabile din cauza țânțarilor de pe Siut-Ghiol, iar Constanța, pe de altă parte, a fost privită vreme de secole doar ca port maritim în cel mai bun caz (orașul nu avea practic plaje). Abia prin tehnologiile și investițiile din secolul XIX (de exemplu, construirea de diguri submersibile), ea începe să fie exploatată inteligent și chiar dobândește un aer monden prin construirea de plaje și stabilimente de băi mai atractive. De altfel, Constanța este privită până târziu ca o urbe plicticoasă și un topos pentru exilați, deși încă de la începutul secolului XX, primarii urbei încep să dezvolte proiecte de împroprietărire și de animare a vieții orașului, antrenat fără rost de întoarcere pe panta europenizării. Anul 1882 marchează și unica trecere a lui Eminescu prin Constanța. Cazat într-un hotel modest, între timp demolat, poetul este impresionat de vederea la mare din mansarda sa și îi scrie Veronicăi Micle, între altele, că „primăria a făcut mult pentru orînduiala și înfrumusețarea orașului“ (p. 283).
Dacă este greu de făcut climatologie cu poezie ovidiană (să fi fost oare adevărat că „în multe părți rămâne omăt din două ierni“, cum scria poetul în Tristele?), nu mai puțin adevărat este că Ovidiu a suferit nu numai din cauza iernilor geroase și viscolite, ci și a apei salmastre (apă de băut cu un grad perceptibil de salinitate), care a constituit până târziu o problemă a orașului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, constănțenii încă se plângeau că, și după atâtea secole, ei „beau tot apa pe care o băuse și Ovidiu“. Supraviețuiesc până în prezent câteva vestigii de cișmele otomane, ca și reputația istorică a satului Anadolchioi, de unde venea apa potabilă dulce a orașului, cărată de sacagii, dar rezolvarea definitivă a problemei apei pentru Constanța, după multe încercări, are loc abia în 1914, când este finalizat sistemul de conducte de aducțiune a apei chiar de la Dunăre.
Doina Păuleanu scrie cu plăcere și acribie științifică despre construirea Cazinoului, a caselor, hotelurilor, cefenelelor Constanței, oferă importante analize de istoria arhitecturii, publică sau reconstituie prin desen planuri arhitecturale de arhivă, redă istorii detaliate, pline de date și declarații încântătoare în stângăcia formulărilor de epocă, despre mobilizarea civică și administrativă a urbei în construcții de statui, de gări, în deschideri de muzee sau de bulevarde. De exemplu, aflăm că statuile istorice ale Constanței au fost realizate prin subscripție publică, cea mai cunoscută fiind statuia lui Ovidiu de Ettore Ferrari, încredințată aceluiași sculptor care a realizat-o și pe cea a lui Ion Heliade Rădulescu din fața Universității bucureștene. Amplasată în 1887 în Constanța, această statuie se bucură și de o copie amplasată în Sulmona, orașul natal al poetului în Italia.
Foarte consistente în acest volum sunt și episoadele despre vizitele și deciziile dinastiei regale privind modernizarea Constanței, despre contribuția marilor arhitecți români în profilul arhitectural al orașului sau istoria înființării, în 1911, la inițiativa lui Vasile Pârvan, a primului muzeu regional de antichități menit să împiedice în mod programatic exodul artefactelor dezgropate din zonă și mutarea lor la București sau, și mai rău, înstrăinarea totală. Celebrul edificiu roman cu mozaic de pe malul vestic al peninsulei este dezgropat în 1959, datează din epoca Severilor (secolul III d.H.) și conservă circa 850 din cei 2.000 de metri pătrați originali, fiind cândva o zonă multifuncțională pentru comerț, antrepozite și socializare. Arheologii au recuperat, de asemenea, informații esențiale despre amplasarea, structura și construcția termelor romane tomitane, descoperite în 1858 în cursul săpăturilor pentru calea ferată, ca și despre o importantă galerie de catacombe care traversează subteran orașul și despre care Doina Păuleanu crede că ar putea fi pusă în valoare. Orașul are, desigur, și zone urbane antice în prezent submerse, și cu atât mai mult de nerecuperat.
Dacă „Orientul începe acolo unde nu se mai întreține nimic“ (p. 62), cum foarte inspirat a spus-o Cocteau, cărțile Doinei Păuleanu, din care nici aceasta nu face excepție, detaliază victoria răbdătoare a modernității luminate împotriva distrugerii, a neglijenței și a delăsării. Munca de sinteză și transcriere de surse, foarte multe primare, transformă lucrările acestei autoare în repere de neocolit pentru specialiști, oferind totodată o lectură extrem de agreabilă oricărui cititor.