Un poem patriotic
Aș vrea să scriu un poem patriotic
care să fie greu de tradus
chiar în limba în care a fost scris;
să fie un poem care să smulgă limba
celui care îl rostește
dinții să i se împrăștie
ca sîmburii de rodie
ochii să i se holbeze brusc
de parcă ar fi văzut moartea
despletindu-și părul
și îngînînd un cîntec obscen;
aș vrea să scriu un poem patriotic
care să îl ia de guler pe individul
care nu știe numele secret al patriei sale
și să șteargă cu el
podelele cerului;
și poemul acesta patriotic să imprime
cu suflul cuvintelor o furtună
nemaipomenită
în parlament încît politicienii zilei
să se refugieze
în proiecțiile lor despre viitor
sau să fie puși să aștepte viitorul
ca pe un autobuz care trăiește
din propria întîrziere;
ei, dacă poemul patriotic
pe care vreau să îl scriu ar trebui să
renumească
munții cu numele lor consacrate
să renumească apele cu numele lor
curgătoare
să redea cîmpiei orizontul
care poate fi unul subțire, subțire de tot
ca o aripă de libelulă
care a săpat un tunel în pieptul miresmei;
da, poemul patriotic pe care îl voi scrie
va sparge inima vînzătorului de abțibilduri
cu patria
va strivi pe cel care îi ia numele în deșert
și îl va surghiuni în propria nemernicie;
mă enervez gîndindu-mă că ar trebui să
scriu un poem
patriotic în care pînă și patria ar trebui luată
la întrebări
să îi cer socoteală că nu dă doi bani
pe visele disperaților care în loc să
cucerească o femeie
au cucerit munți, ape, șesuri și iluzia
libertății;
uneori știu că patria minte
dar nu-i reproșez
o aud cum plînge în pumni
ca o bătrînică măcinată de propria
nimicnicie:
a avut o istorie dar a consumat-o
ca pe droguri ușoare
și acum constată că nu mai are nimic de
pierdut;
cît am fost împreună
am avut sentimentul
că a existat mereu ceva ce nu ne-am putut
spune
și nu pentru că nu am găsit cuvintele
potrivite
ci pentru că nu am avut curajul necesar.
(Piatra Neamț, 28 august 2020)