Când apar aceste rânduri, mai sunt trei zile până la alegerile locale. În ciuda pandemiei, ele vor avea totuși loc. Dificultatea cea mai mare, de altfel, a fost legată de redeschiderea școlilor cu două săptămâni în urmă, nu de votul de duminică. Acesta pune însă mai puține probleme decât au presupus unii. În fond, e vorba de adulți capabili să respecte cele câteva reguli necesare de comportare a căror încălcare le-ar pune viața în pericol. (Așa cel puțin mi s-ar părea normal. Din păcate, am constatat că nu copiii au probleme cu purtatul măștii sau cu păstrarea distanței, ci unii adulți, puși pe proteste publice împotriva teribilului, oribilului, înspăimântătorului atentat la libertățile fundamentale ale omului, care ar fi spălatul și purtatul măștii.) E adevărat și că, pe lângă greutățile inevitabile pe care le-au înfruntat, autoritățile și-au complicat viața cu data redeschiderii anului școlar: două săptămâni înainte de alegeri. Ceea ce înseamnă că cele mai multe școli se vor vedea obligate să întrerupă patru zile cursurile, pentru a monta scena votului și, respectiv, pentru a dezinfecta localurile. Nu era mai bine invers? Mai ales că elevii de la primară se vor bucura de o primă vacanță, dacă sunt corect informat, de pe 1 octombrie, dată la care puteau începe școala cei de la gimnaziu și liceu, „distanță“ între clase cât se poate de potrivită cu împrejurările. Acum nu mai e nimic de făcut. Să nu dramatizăm totuși o situație și așa foarte complicată! referitor la campania electorală și la vot, aș face remarca liminară că lucrurile nu s-au schimbat în bine față de trecut. Și am în vedere și trecutul ceva mai îndepărtat. Citesc Jurnalul ultimilor ani, 1938-1940, inedit al lui Nicolae Iorga, publicat de Humanitas în 2019, într-o ediție impecabil îngrijită și cu o Introducere deopotrivă de excepțională de Andrei Pippidi. Mi-a semnalat-o Răzvan Voncu, autor al unui comentariu exact în România literară. (În numărul de față Cristian Vasile semnează și el un comentariu.) Citesc, zic, și ce să vezi?! În anii cu pricina ai Jurnalului, 29 de partide și partidulețe politice se bat cu arme albe, dar și de foc pentru a câștiga un electorat pasiv și dezinteresat, ai căror reprezentanți, ai partidelor, vreau să spun, își caută nod în papura penală, se spurcă între ei cu orice prilej, se țin ca scaiul de promisiuni care datează, mai toate, din campaniile precedente ș.a.m.d. Vă sună cunoscut până la acest punct? Să trecem însă de el. Chiar vreți să vă reamintesc urmarea? Intervine Regele Carol al II-lea și obține adoptarea unei noi Constituții, care, între altele, desființează partidele politice. Primul ministru și Iorga, care încuviințaseră noua lege fundamentală, sunt asasinați. Este arestat și ucis Codreanu, care, înainte de a se înfățișa legionarilor călare și în strai alb, umbla îmbrăcat în uniformă militară germană (Iorga dixit). Regele însuși este detronat, dictaturii regale succedându-i dictatura antonesciană, după un scurt interludiu de dictatură legionară. Și când te gândești că există nostalgici după viața politică interbelică! Nu mă număr printre ei. Recunosc că am și eu momentele mele de spaimă, când constat cum arată viața politică actuală, spectacol care trezește în mine o oarecare nostalgie după vremuri la fel de tulburi, de care însă vârsta m-a cruțat. sigur, există și deosebiri între campania de acum și celelalte dinainte și de după 1989, chiar dacă ce s-a întâmplat la finele deceniului 4 aparține istoriei și putem privi în urmă sine ira et studio. Ce n-aș da s-o pot face și cu privire la campania actuală. Sunt absolut uimit, bună oară, de numărul uriaș de candidați la locale. Parcă niciodată lucrurile n-au stat așa. Cei mai mulți candidați sunt niște iluștri necunoscuți. Aici e o problemă: primarii în funcție care recandidează au o notorietate mult mai mare decât a majorității acestora. De aceea, e firesc ca primarii în funcție să aibă șansa de a fi reconfirmați, chiar dacă n-au făcut mare lucru pentru comunitatea lor. PSD e pe drept cuvânt alarmat de traseismul politic, deși Dragnea este cel care a obținut legiferarea lui acum patru ani. Traseiștii garantează PNL, principalul beneficiar, câștiguri indiscutabile. Roata s-a întors. O altă particula ritate pare a fi eșecul alianțelor. În vederea parlamenta relor, reuniunea conducerii PSD, cum s-o mai fi numind, a decis, cu doar două voturi contra, să nu mai facă alianțe. Decizia are o cauză: teama de a cadorisi partidele-căpușă cu locuri în parlament dintr-o zestre proprie redusă, probabil, la jumătate (vă dați seama ce ar fi fost dacă era pus în practică referendumul Băsescu?), și un efect: moartea prin înfometare a partidelor mici. Și mai e ceva. Chiar și la locale, unde alianțele au avut curs înainte de decizia PSD, singurul partid care, după știința mea, n-a făcut niciuna importantă, s-au trezit peste noapte să candideze politicieni fără nicio șansă, dar care iau din voturile contracandidaților mai bine situați. Fenomenul cu pricina are o amploare direct proporțională cu liota de candidaturi. Exemplele sunt, în tot cazul, extrem de numeroase. Iată trei, absolut frapante. Liderul userist de la Constanța va avea pe conștiință facilitarea realegerii primarului actual de la PSD în detrimentul „aliatului natural“ al USR, candidat pe listele PNL. Nu îmi este foarte clar ale cui voturi le știrbește candidatura lui Traian Băsescu la Capitală, ale Gabrielei Firea sau ale lui Nicușor Dan, fiindcă nu cred în șansa de a fi ales a fostului primar general și președinte. Nu-i văd nici pe useriști, nici pe liberali votându-l. Cât despre capitalul politic personal al lui Traian Băsescu, n-am o idee clară. Călin Popescu Tăriceanu merge pe cont propriu, tot la Capitală, „trădându-i“ și pe Ciolacu, colacul lui de salvare până ieri, și pe Ponta, colacul lui de salvare de mâine. Nu e deloc sigur că va lua de la unul sau de la altul voturi. Cele ale ALDE nu contează decât în măsura în care s-ar îndrepta fie, cel mai probabil, spre aliatul de ieri, fie spre cel de mâine. Părerea mea este că, într-o astfel de împrejurare, va avea de câștigat Gabriela Firea. Dar mi-e greu să cred că, după ce au fost împinși în brațele grupului parlamentar PSD, apoi la o fuziune cu Pro România, în fine, siliți să susțină candidatura pe cont propriu a lui Tăriceanu la Capitală, membrii ALDE vor mai fi capabili să-și aprecieze corect opțiunile sau, mai degrabă, interesele.
Am vorbit de deosebiri. Să mă refer și la asemănări. Cu infime excepții, candidații privesc spre persoana contracandidaților lor, pe care-i purecă de păcate, în trecutul personal al cărora intră cu bocancii, nicidecum spre nevoile alegătorilor lor. Unii, de altfel, nici nu știu ale cui voturi le solicită: o doamnă este convinsă că se adresează locuitorilor Turdei, deși candidează la Câmpia Turzii. Un domn, fost primar, în plină campanie, lasă un sector al Capitalei pentru altul, nu înainte însă de a-și fi pledat cauza în cel dintâi. Alt domn, cu mare experiență politică, altminteri, anunță candid că propune desființarea biletelor de călătorie din transportul urban, dar habar n-are cât costă un bilet. Cazul din urmă dezvăluie neajunsul capital al multor astfel de programe demagogice: propunerile nu se bazează pe un calcul economic, ci reprezintă un gest politic populist. (Îmi amintesc că un primar comunist dintr-un mare oraș a socotit la vremea lui că gratuitatea biletelor ar scuti statul de o cheltuială însemnată, aparate de taxat, hârtie, imprimare, salarii etc. El, măcar, a făcut o socoteală.) Candidatul actual azvârle cu vorbe, în loc să vină, în sprijinul propunerii lui, fie și numai cu dovada că știe să adune și să scadă. Sau, poate, că n-a uitat tabla înmulțirii. Nu doar candidații dau dovadă de populism, ci și partidele. PSD modifică în parlament legea rectificării bugetare, introducând numeroase cheltuieli suplimentare care ar costa statul cca 6,5% din PIB. A fost făcut public faptul că încă de acum doi ani ministrul Finanțelor pesedist avertiza conducerea partidului că nu există fondurile necesare pentru mărirea pensiilor cu 40% și recomanda amânarea votului. Deși pandemia nu ne redusese dramatic resursele bugetare. Memorie scurtă? Nici gând! O mână întinsă candidaților proprii la alegeri. Ceea ce îi îngrijorează pe toți cei care au un pic de minte este lipsa oricărei dezbateri serioase, din care să se nască soluții concrete. În trecut, astfel de dezbateri n-au lipsit niciodată. Nu mă refer doar la cele evocate în Jurnalul lui Iorga de dinainte de război, la care au luat parte personalități uriașe ale României, dar chiar la dezbateri din primele decenii postdecembriste. Și nu numai la politică mă refer, ci la cultură în general. E adevărat că unde nu sunt idei, nu este nici o practică socială serioasă. Când politicianul de azi vorbește o limbă română primitivă, incorectă și trivială, nu te poți aștepta decât la o cacofonie politică generalizată. Sub acest semn nefast stă campania de alegeri locale din 20,20, vorba știm cu toții a cui. E o campanie de formă, fără niciun conținut. Candidații și liderii partidelor se laudă cu realizări care nu li se datorează, din contra, de întârzierea cărora cu ani sau cu decenii se fac răspunzători. Plătesc reclame televizate cu proiecte în stadiu de machetă, pe care le prezintă drept realizate, deși nici piatra de temelie n-a fost pusă. Inaugurează pasaje care nu ajung la capătul prevăzut în proiect, adică autostrada, cum e cel de la Ciurel, scurtat și deviat în mijlocul unui cartier pe care avusese tocmai scopul să-l evite. Și asta, fiindcă traseul inițial a fost blocat de apariția unui cartier rezidențial, inexistent în plan la debutul lucrărilor. Dacă ne întrebăm acum la ce folosesc alegerile locale, avem un răspuns simplu în exemplele de mai sus.