Dar PAC se confrunta electoral nu numai cu FSN, ci și cu partidele de dreapta, fie ele liberale ca PNL ori creștin-democrate ca PNȚ. Electoratul de dreapta nefiind foarte consistent, el se și împărțea între aceste partide. Cum explicați că pe dreapta eșichierului ideologic au fost în toți acești ani competiții între partide și rivalități interne, în timp ce la stânga s-a mers – cu succes – pe ideea de front comun? În fond, victoria Convenției s-a datorat adoptării acestei strategii a frontului. Sau nu?
Lucrurile au stat doar în aparență așa. Nu doar la dreapta a existat divizare, ci și la stânga. Deosebirea este aceea că dreapta a fost de la început alcătuită din mai multe partide cu o greutate politică mai mare sau mai mică, însă incontestabilă (PNȚ, PNL, PAC, PUNR, PRM ) și abia apoi s-au produs divizări în cadrul unora dintre ele, începând cu PNL, precum și alianțe electorale, rupte tot așa de rapid precum fuseseră concoctate, ba chiar și fuziuni, ceea ce a dat impresia unor divergențe majore de interese. În același timp, stânga a pornit de la existența unui front comun (ce a fost, în fond, FSN dacă nu un astfel de front, chiar de la nume?), care s-a divizat mai târziu în PDSR și PD, pentru ca mai apoi PDSR să fie rebotezat PSD iar PD să devină PDL, acesta din urmă sfârșind prin a fuziona cu PNL, pierzându-și, odată cu numele, și orientarea de stânga. Restul formațiunilor de stânga (PSDR al lui Sergiu Cunescu, PDA al lui Victor Surdu, Partidul Ecologist al lui Toma George Maiorescu n-au contat niciodată cu adevărat pe scena politică). Dincolo de toate acestea, întreaga viață politică postdecembristă a fost tulburată de diviziuni nesfârșite. Avantajul stângii a constat în aceea că a știut în momentelele decisive să strângă rândurile, printr-o politică de compromisuri, indiferent de prețul de moment. Din contra, dreapta, lipsită de experiență, a preferat adesea o politică neunitară, fiecare partid crezând că poate lucra de capul lui. Dovadă fracțiunile, tot foarte numeroase. (S-ar părea că astăzi, lucrurile stau exact pe dos.) CDR reprezintă cel mai bun exemplu al acestei incapacități, aș zice native, a partidelor de dreapta de a merge împreună. Am remarcat de la începutul Convorbirilor noastre faptul că piedicile cele mai importante i s-au pus PAC în cadrul CDR. PNȚ-CD ne-a fost un adversar mult mai redutabil decât oricare alt partid de stânga. La alegerile locale, de exemplu, în câteva județe, în care PAC avea candidat în turul doi, alegătorii erau îndemnați de liderii țărăniști să nu meargă pe mâna PAC. Nu mai spun că aceasta era recomandarea peste tot, după despărțirea noastră de s.
Există o cauză a cauzelor pentru succesul superior al politicii de stânga în România actuală. Trebuie să mă întorc puțin în timp, ca să-ți explic. În ultimele decenii ale secolului XIX, a avut loc o „convertire“ în masă a intelectualilor care făcuseră revoluția de la 1948. La origine, revoluționari, „roșii“, pașoptiștii adoptă liberalismul în anii în care, sub domnia lui Carol I, se înfăptuiește România modernă. Prefect al Bucureștilor în zilele revoluției, I.C. Brătianu va conduce guvernul de doisprezece ani care va adopta reformele necesare capitalismului românesc. Reforme cu caracter de dreapta. În 1893, tinerii socialiști care pot fi considerați pe drept cuvânt urmașii „roșilor“ de altădată, cu adjuvant marxist, trec in corpore la liberali, în loc să-și înființeze propriul partid. Propaganda „roșie“ din epocă, preluată de aceea din anii de comunism, a numit evenimentul „trădarea generoșilor“. Îți dai seama de ironia din cuvântul din urmă. În realitate, deși inspirați de marxism, „generoșii“ au dovedit înțelegerea faptului că liberalismul constituie motorul dezvoltării economice și sociale, economia de piață, concurența, preeminența burgheziei într-un stat cu puternice sechele feudale. Schema marxistă a evoluției teleologice a societății, la care m-am mai referit, era evident alăturea cu realitatea. Revenind la prezentul nostru cel de toate zilele, exact această incapacitate a socialismului de a moderniza o societate abia ieșită din comunism n-a fost conștientizată de FSN și de Iliescu decât la nivelul discursului politic. Reformarea sistemului ucis doar pe jumătate de revoluția din 1989 nu s-a făcut în sensul care trebuia, și anume pe calea liberalismului, ci exact pe dos, prin amputarea procesului de transformare a societății de majoritatea elementelor liberale sau chiar prin întârzierea punerii în practică a unor proiecte anunțate în principiu cu tam-tam. Când am discutat despre contribuția lui Iliescu, îți amintesc, dragă Daniel, că am dat câteva exemple în acest sens. Nu-ți trebuia multă minte să pricepi încă din debutul anilor 1990 că discursul politic al guvernanților n-are nicio legătură cu realitatea. Cum știi, prima mea carte, compusă din articole publicate în România literară, se intitula Discursul politic și realitatea. Deși eu nu eram încă om politic, nici economist, nici sociolog, mi-am dat din prima clipă seama că nu mai exista în România, printre liderii socialiști câștigători ai alegerilor parlamentare din 1990 cu 66% din voturi, niciun „generos“, capabil să repete gestul tinerilor de la 1893. Iliescu et comp au mimat într-un nou limbaj de lemn ideea necesității capitalismului, dar au pus de multe ori în practică tot vechile metode socialiste care flatau electoratul, încurajând echitatea socială, nicidecum libertatea de conștiință. Cum altfel decât printr-un simula cru de democrație care a grevat constituirea statului de drept și, în definitiv, dezvoltarea societății românești, atât în plan material, cât și în plan spiritual. O spun fără să exagerez: acești simulanți politic se fac vinovați de crimă contra interesului național. Vinovăția lor a fost formulată în termeni încă mai radicali – „crime contre umanității“ – de către justiție, când a fost vorba de confiscarea revoluției din 1989 sau de mineriada din 1990. Li s-a trecut însă cu vederea confiscarea pentru lungi perioade de timp a însuși statului român, prin întârzierea îndârjită a unor reforme cu adevărat liberale. Dacă acești contemporani ai noștri, lipsiți de „generozitate“ politică, spre deosebire de antemergătorii lor de la 1900, s-au priceput cu adevărat la ceva, a fost o vorbărie politică incoerentă. Nici măcar în tradiția limbajului de lemn al propagandei comuniste, care avea, el, coerență ideologică și gramaticală.