Măștile înțeleptului. De la Nietzsche la Eliade

Moartea lui Dumnezeu“ – o plecare şi o reîntoarcere

Parabola nebunului din cunoscutul aforism 125 al Științei vesele (sau „voioasă“) ar suporta foarte bine și o interpretare teistă – pe care o exploatează Mircea Eliade în nuvela O fotografie veche de 14 ani, una dintre cele mai interesante ale autorului. Se binecunoaște că „nebunul“, „măscăriciul (sau piticul) regal“, arlechinul sau saltimbancul sunt măști ale Înțeleptului. Așadar, nebunul înțelept al lui Nietzsche se duce-ntr-o zi în piață (agora) și strigă în gura mare: „În caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!“ (Îl căuta cum Diogene, cu lumânarea aprinsă ziua-n amiaza mare, un om…) Cei de-acolo îl iau peste picior, unde crezi tu că s-a dus dumnezeul tău? Poate e în concediu, la munte-la mare, sau poate a emigrat în alt univers! Aceeași atitudine ironică o are Ilie pe muntele Carmel, față de prorocii lui Baal, care invocau cu schime și scrijelituri un zeu inexistent, godot-ul pe care îl venerau și care nu mai venea (1 Regi 18:16). Dumnezeul nebunului plecase într-o călătorie aparent ireversibilă, pe un drum fără întoarcere. El se ascunde de lume – spune N. Steinhardt în Jurnalul fericirii – spre a nu stingheri mersul firesc al existenței noastre pământești, promovând curajul credinței.

Unde a plecat Dumnezeu?“, întreabă Nebunul. Să vă spun eu unde-a plecat, continuă el: „Noi L-am ucis – voi și eu! Noi toți suntem ucigașii Lui“. Dar, în opinia noastră, nu poți ucide pe cineva care nu există (Nietzsche – cel care constată curiosul fenomen – nu credea în Dumnezeu. Tot la fel zice și britanicul Chistopher Hitchens: „Dumnezeu nu este mare“ – titlu de carte. Cum poate fi mare sau mic cineva care nu există?…). În altă ordine de idei, cea contrară: nu poate muri cineva care este nemuritor. Dovadă absolută, re-învierea lui Iisus Christos, pe care lanțurile morții nu L-au putut reține încorsetat mai mult de trei zile – timp în care, înainte de a învia în trupul rănit de piroanele și lancea romană, spiritul Său a făcut o incursiune în Șeol, Locuința morților. Spre eliberarea din acea închisoare a duhurilor patriarhilor și profeților, a tuturor drepților Vechiului Testament – inclusiv a lui Iov.

… Atunci (în concluzie): cine-a murit??… A murit ideea noastră de Dumnezeu, credința în El. De ce-a murit?… Din cauza aroganței noastre, încăpățânării de a nu crede; stupidității de a ne visa noi înșine zei – și asta la două milenii de la „moartea“ – dispariția în neant a – zeilor greci, inventați de poeți. De aici toată tevatura cu Supraomul din Așa grăit-a Zarathustra. Autorul lui a fost un om blând și bolnav, total anti-tipul de Supraom.

Dar lumea a preluat rapid – și cam nerumegat – această afirmație cutremurătoare, cu plecarea/moartea lui Dumnezeu; și a așa a rămas. Dar Nebunul nostru (al lui Nietzsche) se lamentează în continuare, plângându-și de milă – lui, și lumii întregi:

Unde a plecat Dumnezeu?“… „Mai există (oare) un sus și un jos?“… „Nu rătăcim ca printr-un neant nesfârșit?“ Moartea lui Dumnezeu s-a produs în detrimentul nostru: El și-a păstrat locul pe Tron, iar noi de atunci ne-am pierdut busola. Am început să rătăcim prin lume ca Perechea primordială după izgonirea din Grădina Eden. Fiindcă abrogarea valorilor creștine de către omul „iluminat“ – un semizeu care trebuia să ia locul lui Dumnezeu – nu și-a atins scopul. Timpul a dovedit ceea ce se știa de la bun început: mila, compasiunea – iubirea, nu sunt simple valori etice dogmatice, ele țin de fondul sufletesc al umanității; sunt virtuți naturale, nu neapărat „cardinale“. Deși omul le-a pierdut sub Pomul Cunoașterii, are la dispoziție o viață întreagă spre a le recupera/regăsi, probându-și astfel condiția. Fiindcă, negate, aceasta ne poate arunca în jos, spre animalitate, în haosul primordial (nu spunem „înapoi“, fiindcă omul – coroana Creației – este o specie aparte; n-a făcut niciodată parte din regnul animal).

Mircea Eliade. O fotografie veche şi vie

În numita nuvelă (o povestire de 20 de pagini, de fapt), Mircea Eliade prelucrează această idee, a unei „morți“ anunțate a lui Dumnezeu – urmată de revenirea Sa în forță pe Terra. Însuși filosoful german, la maturitate, își reneagă concepțiile din tinerețe, punând în gura lui Zarathustra o minunată pledoarie pentru întoarcerea lui Dumnezeu (în traducerea lui Șt. Aug.Doinaș): „O! întoarce-te,/ La ultimul dintre toți pustnicii!/ Toate șuvoaiele lacrimilor mele / Se varsă pentru tine!/…/ O, întoarce-te/ Dumnezeul meu necunoscut! Durerea mea! Ultima mea fericire.“

Nucleul povestirii în discuție îl constituie dezbaterile religioase dintr-o cârciumă canadiană, în care fostul pastor – cleric fals, dovedit escroc: Martin, acum chelnerul Dugay – susține un discurs religios comentat de autor prin intermediul unor „voci“: consumatorii nimeriți acolo. (Trecem peste minunea vindecării, făcută de pastor prin intermediul unei fotografii: a fost vindecată miraculos, de la distanță, Thecla, soția țăranului român Dumitru; a fost o vindecare reală, cu toate că slujba de vindecare este operată de un slujitor păcătos. Dar adevărata minune constă însă în faptul că Thecla, nu doar că se vindecă, dar nici nu mai îmbătrânește: rămâne la vârsta la care a fost făcută fotografia.)

De altfel, toată tevatura din jurul mirificei, vechii poze, – toate acele digresiuni serioase ținute într-un local oarecare au menirea să instituie atmosfera onirico-mitică în care se scaldă acțiunea povestirii; locanta reprezintă arealul în care se întrupează Duhul – se țese plasa fantastică, atmosfera caracteristică tuturor operelor de ficțiune eliadești. Din om simplu, țăran de la Dunăre, Dumitru devine în ochii asistenței un sfânt – un nou sfânt Dumitru („cel Nou“…). Dar în această „nuvelă“ este pronunțat, poate, cel mai des Numele lui Dumnezeu: „Dumnezeu a fost cu el“ (cu pastorul în momentul minunii, n.n). Pentru că cei de față încearcă să pună minunea pe seama credinței sau puterii lui sufletești, încercând să forțeze astfel „sanctificarea“ sa, Dumitru se opune vehement: „Dumnezeu! protestă Dumitru, ridicând mâna dreaptă în sus. Dumnezeu prin doctor Martin… (a făcut minunea, n.n.). Nu luați în deșert numele lui…“

Ideea care se desprinde de aici este profund teistă, religioasă prin excelență: În orice condiții (de oricine) s-ar fi săvârșit minunea, ea nu s-ar fi putut înfăptui fără credința cuiva; – a celor aflați în biserică la momentul acela. Fără puterea vindecătoare a lui Iehova-rafa, „Dumnezeul-care-vindecă“. Pastorul Dugay așteaptă și acum un godot (sau Îl așteaptă pe adevăratul God?): „Cu tava în mână, foarte palid, privește peste mese, parcă ar fi așteptat pe cineva să răsără deodată acolo lângă ușă…“ Dar punctul culminant al prozei este accentuarea diferenței dintre Dumnezeul adevărat și zeul fals: imaginea ștearsă și incompletă pe care și-o fac oamenii despre Dumnezeu, „zeul“ lor personal. Pledoaria fostului pastor, digresiunea lui apologetică – predica ținută de răspopit în mijlocul unei cârciumi – are un miez: Dumnezeu onorează o credință naivă și sinceră, chiar grevată de involuntare superstiții (cazul babei bigote a lui Țuțea este și cel al personajului Dumitru):

E vina noastră, care am știut de adevăratul Dumnezeu și nu L-am mărturisit. Așa cum Dumitru, cu credința lui naivă, idolatră și vană e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toți…“ Se pune, așadar, în contrapondere, credința simplă a unui „sălbatic“ din sud-estul Europei cu religia sofisticată a unei țări supracivilizate. Se speculează pe fondul morții lui Dumnezeu, dar în registru propriu: „Credeam că trecutul e mort, așa cum e mort idolul pe care-l numim Dumnezeu și care n-are nimic de-a face cu Dumnezeul adevărat pe care-L vom întâlni într-o zi…“ Așadar: e mort trecutul nostru religios, credința personală – și colectivă, a civilizației umane – nicidecum Dumnezeu în persoană. Moartea sufletului nu atrage după sine moartea Celui care l-a creat.

Un zeu fals şi Dumnezeul adevărat

Actualul chelner, fost pușcăriaș, începuse pe nesimțite să teologhisească, astfel încât asistența devine ironică: „… strigă Lucio, făcând semn unui grup de la bar: Veniți, că am intrat în teologie…“: „Dumnezeul adevărat pe care-L vom întâlni într-o zi, când va voi El, fără știrea noastră și atunci o să vedeți ce teologie o să ne mai învețe El! (s.n.). Băieți… Voiam să scriu o doctrină a lui Dumnezeu construită exclusiv pe eschatologie […] Și el (Dumitru, n.n.) are să-L vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat își va arăta din nou fața, nu în biserică, nici în universități, ci pe stradă, într-un bar… dar noi nu-L vom recunoaște și nu vom mărturisi pentru El…“ (s.n.: Nu profețea oare Eliade stângismul accentuat, ateismul intelighenției academice europene și al universităților americane contemporane? – Ba chiar decăderea universală a unui creștinism instituționalizat, lipsit de fior mistic.)

Se pare că, deși atât de scurtă, aceasta este cea mai teologică dintre prozele lui Eliade. În celelalte, în toate, vom descoperi, diseminate, elemente de religie (sau știință: istorie a religiilor); sugestii și pretexte biblice, dar mai cu seamă elemente de magie și folclor păgân, credințe străvechi. De totemism, animism și filosofie religioasă, mai ales orientală (indiană). Dar în niciuna dintre ele nu se ridică problema unui Dumnezeu adevărat și a unuia fals – a credinței ferme, adevărate, opusă scepticismului generalizat și unei religiozități formale. Omul are tendința să-L dea la o parte mereu pe Dumnezeu și să-și construiască zei proprii, comozi și interesați: „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor…“ (Romani 1:23).

Deşi Eliade teoretizează – în budism – mitul eternei reîntoarceri, în cazul de faţă (parabola nietzscheană faţă cu nuvela lui Eliade) avem de-a face de fapt cu o regăsire. Dumnezeul „mort“, adică plecat, îndepărtat o vreme din raza – sau zarea – terestră se reîntoarce pe Terra oamenilor – revine la noi prin Iisus Christos la răsunătoarea Parousie. O altă nuvelă eliadescă, concepută sub forma unei piese de teatru (Adio!) lansează ideea unei despărţiri definitive: „Am înțeles și am început să plâng… Am înțeles că nu mai e nicio speranță, că nu-l voi mai întâlni niciodată, că și-a luat rămas bun de la noi.“ Rămas bun care echivalează cu un adio, ceva cu totul definitiv. Un adio dureros, fără drept de apel, care contrazice ideea din proza precedentă.

Dar Dumnezeul lui Nietzsche – al nebunului din parabolă, atât de dureros clamat, rechemat, avem toate șansele să se întoarcă; depinde numai de noi, să-L alegem pe El, sau acel jalnic surogat, Supraomul, o figură mitologizantă, de genul uriașilor, eroilor, semizeilor… Începând cu Kant și Hegel, Schopenhauer, Spinoza, filosofii au început să creadă (și să inculce omenirii această idee) că Dumnezeu este fie un ideal moral, o iluzie, plăsmuire a subconștientului colectiv; fie o proiecție a dorințelor noastre, caracteristică pentru copilăria umanității. Iar Sigmund Freud avansează opinia unei umanități destul de mature – care „crescuse“ suficient de mare – să se descurce și singură. Fără Dumnezeu.

Pe de altă parte – de partea sa – Biblia ne spune curat, prin glasul Eclesiastului, că ideea Nevăzutului este înscrisă în tiparul nostru genetic: „A pus în inima lor chiar și gândul veșniciei…“ (Ecl. 3: 11b). Dumnezeu nu este doar o idee subiectivă, El locuiește în tainița sinelui, identificându-se cu temeiurile ființei; dar are și un loc de unde guvernează, o Sală a Tronului (Ap. 4:4). Așadar, e și subiectiv, cum susțineau misticii care, cu toții, au avut câte o experiență personală – locuiește în inima omului –, dar are și o existență de Sine, în miezul unei Realității nevăzute. Mulți filosofi atei au intuit bine că religia este o necesitate absolută, fiind benefică prin sine însăși. Dar, zic tot ei – chiar și în absența unui Dumnezeu adevărat („omul L-a făcut pe Dumnezeu“), Dumnezeu ar trebui inventat! (Voltaire).