Dincolo de Nietzsche

Am putea spune că Big Bang-ul personalității lui Nietzsche este întâlnirea sa cu Wagner din noiembrie 1868. În timp ce Wagner era un compozitor de talie mondială, a cărui fiecare mișcare era urmărită de presă, Nietzsche era doar un student promițător de filologie clasică la Universitatea din Leipzig. Wagner își descrie intenția de a-l cunoaște pe tânăr după ce află de pasiunea lui pentru muzică; acesta îi interpretase unei cunoștințe comune Meisterlied din ultima operă wagneriană, deși partitura tocmai fusese publicată. Cele două personalități geniale se întâlnesc, așadar, și leagă o prietenie strânsă: anii de ucenicie a lui Nietzsche – vizitele la vila lui Wagner de la Tribschen, pe malul Lacului Lucerna, unde numai tânărul filosof și regele Ludovic II al Bavariei vor avea cameră proprie – sunt perioada lui cea mai luminoasă. Cu acest „șoc“ se descrie noua biografie a lui Nietzsche, Sunt dinamită!, de Sue Prideaux, tradusă de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Înainte de acest Ereignis, alte două întâmplări modelează caracterul viitorului filosof. Prima dintre ele este moartea tatălui său, pastorul luteran Carl Ludwig Nietzsche, de o boală cerebrală degenerativă la 35 de ani, pe când Friedrich avea numai cinci ani. Pierderea îi declanșează un vis pre-psihanalitic consemnat în scrierile de tinerețe: Tatăl iese din mormânt, se năpustește în biserică, luând cu el în brațe un copil. Acesta ar putea fi fratele său Joseph, care moare cu o zi mai târziu sau chiar Friedrich, a cărui existența va fi aruncată în zodia Morții Tatălui. Cea de-a doua întâmplare este descoperirea lui Schopenhauer într-un anticariat din Leipzig (în circumstanțe similare și-a descoperit Philipp Mainländer maestrul). Schopenhauer îi va permite lui Nietzsche să rupă cu valurile de kantianism și hegelianism care dominau Germania și, mai ales, să se detașeze de ceea ce va numi mai târziu „platonism pentru popor“, și anume de creștinism.

Aceste trei evenimente sunt grefate pe un fond de genialitate infantilă: tânărul Friedrich poate fi comparat cu Mozart sau cu Rimbaud. În autobiografia pe a scris-o la 14 ani, Aus meinem Leben, face critica poeziei sale începută la vârsta la nouă ani. Termenii în care își concepe poetica anticipează simbolismul, curent literar existent doar într-o formă incipientă în momentul redactării textului acetsui pre-adolescent: „Am încercat să mă exprim într-un limbaj mai ornamental și mai șocant. Din nefericire, această tentativă de a atinge starea de grație a degenerat în afectare, iar limbajul irizat în obscuritatea sentențioasă, în timp ce din toate poemele mele lipsea lucrul cel mai important – ideea. Un poem lipsit de idei și covârșit de fraze și metafore e ca un măr roșu în miezul căruia stă ascuns un vierme… În orice lucrare trebuie să acordăm cea mai mare atenție ideilor. Pot fi scuzate orice greșeli de stil, dar nu și o greșeală de gândire. Tinerețea, căreia îi lipsesc ideile originale, caută, bineînțeles, să ascundă această găunoșenie în spatele stilului sclipitor și irizat; dar oare poezia nu seamănă cu muzica modernă din punctul acesta de vedere? Acestea sunt direcțiile pe care le va urma în curând poezia viitorului în dezvoltarea ei. Poeții se vor exprima folosind imagini din cele mai stranii, gânduri confuze vor fi propuse cu argumente obscure, dar eugenice și sforăitoare. Pe scurt, se vor scrie lucrări asemănătoare celei de-a doua părți din Faust, cu diferența că vor lipsi cu totul ideile acestor producții. Dixi“ (p. 30).

În 1861, când Nietzsche era licean la școala de elită Pforta, unde elevii erau încurajați în timpul liber să converseze în greacă și în latină, scrie eseul „Scrisoare pentru prietenul meu, în care-i recomand poetul meu preferat“. Gustul tânărului nu-l înșală atunci când îl desemnează pe Hölderlin – acum poet canonic, atunci considerat minor – drept poet preferat. Profesorii, în schimb, i-au dat o notă mică pentru eseu pentru că lunga maladie mentală a lui Hölderlin îl făcea suspect în fața autorităților pedagogice. Din adolescență, Nietzsche preia de la Hölderlin cel puțin două teme. Prima este cea a nebuniei: „De la vârsta de 17 ani, când era elev al celei mai emancipate școli germane închinate cultului civilizat al rațiunii olimpiene și al clarității, Nietzsche explora ideea nebuniei emancipatoare și a validității iraționalului (s.m.)“ (p. 41). A doua este tema centrală a filosofiei sale, prefigurată de poetul german, cea a morții lui Dumnezeu. „Să fii singur și fără zei, asta, asta e Moarte“ sunt cuvinte pe care Hölderlin le pune în gura lui Empedocle în piesa lui – și poate că aici putem identifica prima șoaptă a giganticei tragedii pe care Nietzsche o va închina morții lui Dumnezeu“ (p. 41).

Schopenhauer este influența majoră a lui Nietzsche. Prezentarea lui Sue Prideaux a filosofiei schopenhaueriene este puțin simplistă: „Filosofia lui Schopenhauer este expusă în mare în colosala carte Lumea ca voință și reprezentare […], în care dezvoltă idei mai vechi, preluate de la Kant și Platon […] Sentimentul unui flux la nivel noumenal (metafizic) al voinței se transformă într-o aspirație spre neființă“ (p. 53). Deși este adevărat că Platon și Kant sunt influențe importante ale schopenhauerismului, revoluția autorului Lumii nu este cu nimic mai prejos decât cea nietzscheană. Aceasta poate fi rezumată în câteva puncte. Schopenhauer introduce budismul în circuitul filosofiei occidentale. Mai mult, este unul din primii filosofi care se declară explicit ateu. Mizând pe voință și nu pe rațiune, cum au făcut-o predecesorii lui, Schopenhauer arată că diferența dintre animal și animal rațional este cantitativă, nu calitativă: este un deschizător de drumuri al luptei pentru drepturile animalelor. Conceptul său de voință anticipează cu aproape o sută de ani inconștientul freudian. În fine, cu excepțiile notabile ale unor autori precum Augustin, Montaigne și Pascal, Schopenhauer este primul filosof care scrie bine.

Privind în ansamblu viața lui Nietzsche și sfârșitul său „hristic“ din Piazza Carlo Alberto din Torino, când îmbrățișează un cal biciuit (Béla Tar a făcut un film minunat pornind de la acest incident), am putea găsi un punct slab al nietzscheanismului, corijabil prin abilitarea schopenhauerismului. Această scădere este concepția lui Nietzsche despre milă. „Mila este decadentă. Este practica nihilismului. Mila neagă viața. Ea atrage oamenii de partea nimicului, deși nu este numită nimic. Este numită «dincolo» sau Dumnezeu sau «viața cea adevărată» sau Nirvana sau mântuire. Aristotel a înțeles. Este celebru faptul că a privit mila ca pe o dispoziție bolnăvicioasă și periculoasă ce trebuia când și când curățată din sistem. Tragedia greacă era un purgativ“ (p. 259), scrie biografa, rezumând argumentația din Antihristul. Nietzsche practică un exercițiu de dezumanizare pentru a investi compensator în conceptul hiperborean al supraomului. Parafrazându-l pe Cioran, care disprețuia această „himeră“, am putea spune: când vrei să începi asaltul către supraumanitate, să nu uiți că este greu să reziști ca om. Sau, parafrazându-l pe Hesse, am putea susține: Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți pentru că tu ești propriul tău aproape! Împotriva lui Kant și Kierkegaard, care anticipau poziția nietzscheană privind critica milei (cel milos se simte superior față de cerșetorul căruia îi aruncă 50 de cenți), mila se bazează pe străvechea lege a recunoașterii și a non-diferențierii: Tat twam asi (tu ești acela!). Dacă îți recunoști esența în celălalt, este posibil să te ajuți ajutându-l. Aici merită amintite și reflecțiile lui Sue Prideaux privind cel mai influent concept nietzschean: supraomul ar trebui gândit ca o personificare a autodepășirii, nu ca o „bestie“ competitivă care vrea neapărat să-l învingă pe celălalt (p. 319).

Traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu este fluentă și reușită, dar există și câteva erori. „În octombrie [Nietzsche] a împlinit 37 de ani“ (p. 91). Suntem în 1871, înaintea publicării Nașterii tragediei, deci filosoful avea 27 de ani. Mai mult, nu înțeleg de ce Stănescu a folosit ediția Dănilă la traducerile din Zarathustra. Simion Dănilă a tradus excepțional primele volume din seria operelor complete (mai ales primele patru), bazându-se pe ediția Colli-Montinari (traducere care s-a oprit înaintea postumelor), dar versiunea Doinaș la Zarathustra e mult superioară. O simplă privire aruncată pe cele două versiuni e suficientă pentru a ne da seama de diferențe. Dar aceste erori sunt ușor de corijat pe viitor, iar noua biografie a lui Nietzsche este un adevărat eveniment editorial.