Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Nu mai sunt și alți „pachiști“ care ar merita un portret? Sau membri ai altor partide. Văd că vă surâde procedeul cu pricina.

Ai dreptate. Mi-ai dat o idee bună. Dacă ar fi să dau un titlu fiecărui capitol (în eventualitatea publicării unei cărți compuse din aceste articole săptămânale), unul potrivit pentru articolul de față ar fi Caracuda. Nu e cazul să-ți spun ce însemna caracuda la Junimea. Nu vreau totuși să las să se înțeleagă că toate personajele ale căror portrete le poți citi mai jos au jucat roluri secundare în partidele politice de după 1989, în PAC, inclusiv. Nicidecum. Doar că ele nu s-au numărat printre adevărații protagoniști. Memoria colectivă nu i-a înregistrat totdeauna ca politicieni, dar, cel puțin pe unii dintre ei, ca personalități eminente în domeniile lor. Câteva pagini din aceste memorii li se cuvin însă neîndoielnic.

Ion Diaconescu, fidel urmaș al lui Coposu, era un om de treabă, cu ani grei de pușcărie în spate, onest, modest, fără orgolii. Cartea lui de memorii (scrisă probabil de altcineva, după dictare) este remarcabilă ca document moral. Scenele cu soția lui Mihalache, pe care tânărul pe atunci autor a ascuns-o de Securitate prin satele argeșene (născut el însuși la Cetățeni, în Argeș) sau acelea cu Mihalache însuși în închisoarea de la Râmnicu Sărat sunt absolut emoționante. La bătrânețe, Ion Diaconescu rămăsese același mare candid. Între apropiații lui, l-am cunoscut pe Matei Boilă, prieten bun al lui Nicolae Balotă, care l-a și evocat într-un rând cu simpatie, și al lui Ion Negoițescu. L-am întâlnit pe vremuri, datorită lui Al. Ivasiuc. M-a rugat să-i citesc o carte. N-am putut s-o sfârșesc. Am comis impolitețea de a nu-i spune un cuvânt. Om politic a fost fratele lui mai mare, Ioan Boilă, al cărui discurs din balconul primăriei sau al prefecturii clujene, nu mai știu, cu ocazia unei campanii electorale, pe care am fost obligat de împrejurări să-l ascult stându-i alături, m-a uluit: naționalist, emfatic, penibil. Demn de Funar. N-am fost niciodată în stare să-i înțeleg pe clujeni în patima lor antimaghiară care-i face receptivi la un astfel de limbaj politic. Despre Funar, ce să spun? Să-mi exprim eventual mirarea că a fost ales, și, încă, de două ori, primarul Clujului. L-am întâlnit o singură dată, neoficial. Îi țin minte ochii mici, rotunzi, și privirea fixă de fanatic. Discursul i-a fost în acea împrejurare atât de aberant, încât sunt incapabil să mi-l amintesc. Am pățit același lucru cu Miron Cosma. Până și ochii îi semănau cu aceia ai lui Funar. În memoria mea, cele două perechi de ochi sunt gemene. Rămânând în zona asta, nu l-am uitat pe Ciontea, președintele Vetrei Românești, care, trecut la liberali, stătea în sala Senatului în spatele meu. Când era președinte la „Vatra“, făcea declarații nebunești. De exemplu, îi mărturisea unei reporterițe că mănâncă în cameră la hotelul în care erau găzduiți parlamentarii, fiindcă bucătăreasa restaurantului, o unguroaică, ar fi putut să-l otrăvească?! Cunoscându-l ulterior mai îndeaproape, mi-am zis că declarația fusese o glumă. Am descoperit că omul avea umor. În definitiv era artist, un grafician destul de bun. Când, într-un rând, Vadim Tudor a fost avertizat în Senat pentru o profeție războinică – în decembrie va curge din nou sânge la Timișoara! – și care, la împlinirea termenului, a făcut pe miratul – am declarat eu așa ceva? – Ciontea a ținut și el un scurt discurs de la tribuna Senatului. N-a pronunțat nici o singură dată numele Tribunului. A povestit o istorioară, cu un copil îmbrăcat într-un costumaș alb, aluzie la vestimentația obișnuită a Tribunului, trimis de mămica lui la joacă, bineînțeles cu recomandarea să nu se murdărească, de unde copilul s-a întors plângând: „Cineva a făcut căcălică în pantalonașii mei“. Sala a izbucnit în râs și Ciontea s-a așezat cuminte pe locul lui. Lui Vadim nu-i voi face onoarea unui portret. Au avut destui grijă de asta, și antum, și postum. Un ziarist a scris despre el în anii 1990 că ilustrează o funcție fiziologică necesară atât indivizilor, cât și statelor. „Vadim este bășina națiunii române“. Ce se mai poate adăuga? Vadim a fost un personaj politic odios.

Simt nevoia unui aliniat nou. În conferința de presă în care l-am prezentat ca proaspăt membru PAC, Johnny Răducanu a fost întrebat de jurnaliști de ce n-a optat pentru PDSR. A răspuns prompt: „Fiindcă nu-mi plac proștii“. Să nu-ți închipui, dragă Daniel, că Johnny a făcut figurație în PAC. A fost prezent de câte ori am avut nevoie de el. În 1996, la Iași, în campanie electorală, a cântat la pian într-o Sală a Culturii înghețată, cu paltonul pe umeri, fără să protesteze, cum făcea de obicei când i se părea, de pildă, că pianul nu e impecabil acordat. Am colindat apoi împreună Piața Centrală. Toată lumea îl recunoștea și se ținea după noi. La un moment dat, s-a simțit rău și i-a cerut unui tarabagiu o felie de parizer. Își făcuse insulina și avea o cădere bruscă a glicemiei. A înfulecat parizerul și a dat să plătească. Tarabagiul l-a refuzat cu o expresie caragialiană: „Păi, se poate, dom Johnny?!“ Neagu Djuvara a intrat târziu în PAC. Ca fost diplomat francez, i-am propus să fie consultantul pentru politică externă al partidului. Cunoștințele lui în materie erau fabuloase. Îl ascultam cu gura căscată. Cărțile lui de istorie, pe care nu le scrisese încă, îmi vor plăcea foarte mult. În ultimii ani de viață, s-a supărat pe mine fiindcă am avut altă părere despre locul de desfășurare a bătăliei de la Posada decât a lui. L-am întâlnit ultima dată în sala Ateneului Român, când ne-a fost acordată amândurora o diplomă de excelență din partea Asociației Femeilor Liberale. (N-am mai auzit nimic de la un timp despre organizația de femei a PNL, care mă invitase cu puțin înainte la o discuție informală. Unde sunteți Lucia Varga și celelalte doamne?). Rămânând la PAC, recunosc că nu m-am înțeles niciodată grozav cu marele pianist Dan Grigore. Era apropiat de Stelian Tănase, fără să-i cânte neapărat în strună ca alții. Îmi displăcea atitudinea lui disprețuitoare din timpul ședințelor de Comitet Național, al cărui membru era, când, din fundul sălii unde stătea de obicei, îi buda permanent pe vorbitori, oricare ar fi fost ei, el însuși neluând cuvântul niciodată, dacă bine îmi amintesc. M-a intrigat demisia: scrisă neglijent, evident în scârbă, ca și cum ar fi avut în pix guma lui obișnuită de mestecat. E și ăsta un indiciu despre firea unui om. Călin Anastasiu, sociolog de profesie, cu care n-am avut nici o relație bună, nici una proastă, pur și simplu nu-l înțelegeam, și-a scris demisia pe câteva pagini încâlcite, pendulând dostoievskian între decizie și indecizie. Nu țin minte ca Ghișe, Paleologu, Crin Antonescu, Mona Muscă și, mai târziu, Alexandru Atanasiu (trecut la Cunescu în urma unei înțelegeri dintre Cunescu și mine, apoi, cu tot PSDR-ul, la PDSR) sau George Pruteanu, unul din „condeiele“ PAC, devenit independent peste noapte, să-și fi așternut pe hârtie demisia. Așa că n-am cum să le fac nici măcar o analiză grafologică.