Să scrii o biografie senzațională despre un filosof este un lucru destul de complicat. Vorbele lui Constantin Noica despre sine sunt valabile pentru (aproape) toți filosofii: „biografia mea e bibliografa mea“, „viața mea e compusă din ideile mele“.
Fie că au scris, fie că nu au scris – lăsând doar rostirile lor memoriei umanității – filosofii dețin, în rândul creatorilor, supremația în ceea ce privește disciplina retragerii, a auto-ocultării, a discreției, urmați fiind, în această ordine, de compozitori și de pictori.
Nietzsche însă este un caz deosebit – iar acest lucru este pus într-o lumină cât se poate de clară de Sue Prideaux în excepționala ei biografie. Gânditorul prusaco-elvețian are o viață la fel de efervescentă, de agitată, de neliniștită, de căutătoare precum gândirea lui. Nici nu se putea mai bine pentru un filosof al vieții, pentru un filosof care proslăvește viața – cu toate contradicțiile ei, pentru un filosof al cărui ultim cuvânt este un imn închinat „eternei reîntoarceri“.
În cazul lui Nietzsche, cuvintele lui Noica ar trebui citite invers: viața lui îi pune în act ideile, viața lui se contopește până la indistincție cu gândirea lui. Departe de a fi suportul tern și static al unui spirit avântat spre cucerirea tărâmurilor nevăzute ale spiritului, viața lui Nietzsche este – ca și gândirea sa – viața unui călător, a unui nomad, a unui aventurier neostoit, insațiabil, avid, până la nevroză, de noutate, de schimbarea perspectivelor, de mișcare. Știm că unul din motivele acestei înclinații spre schimbarea reședinței – era starea lui de sănătate, extrem de precară. Ca un elefant ce-și simte mereu sfârșitul aproape, Nietzsche pleacă de lângă turmă – nu ca să sfârșească departe de ea, ci pentru a căuta un cer și un pământ mai prietenoase cu mădularele sale. De altfel, în epocă – urmând o mai veche tradiție medicală – recomandarea călătoriei era aproape un panaceu; era leacul eficient al melancoliei ori, sub soarele meridional, al tuberculozei și al câtor altora.
Dar Nietzsche s-a născut pare-se sub zodia călătoriei, căci fiind născut la Röcken, la numai șase ani, după moartea tatălui său, familia se mută la Naumburg, iar la paisprezece ani părăsește deja mediul familial pentru a studia la Schulpforta, într-un mediu scolastic semi-cazon în care întrevederile cu mama și sora lui, Elisabeth, erau destul de rare. Studiile universitare le face la Bonn și la Leipzig, apoi, numit profesor la numai 25 de ani, se mută la Universitatea din Basel, unde renunță, la cererea conducerii universității, la cetățenia prusacă pentru a nu fi chemat sub arme, din cauza îndatoririlor militare ce derivau din acest statut, ceea ce i-ar fi tulburat activitatea academică. Va rămâne apatrid toată viața (nu a luat cetățenia elvețiană) și în această calitate începe „periplul“ său terestru – mai întâi, în jurul Wagnerilor, la Tribschen și ulterior la Bayreuth, apoi la Genova, Sorrento, Capri, Pomeii, Herculaneum, Veneția, Recoaro, lacul Como, Saint-Moritz, Roma, Tautenburg, Nisa, Torino – oraș unde și are criza care pune capăt călătoriei sale conștiente. Ca o ironie a sorții sau ca o confirmare a faptului că Nietzsche a fost născut sub zodia nomadismului, călătoria lui Nietzsche continuă, dincolo de voința lui, fiind purtat, simplu obiect de îngrijiri medicale și familiale, dintr-un sanatoriu în altul, apoi în casa copilăriei sale din Naumburg, pentru ca, într-un final, după moartea mamei, să fie mutat de către diabolica Elisabeth la Weimer, unde locuiește, încă viu, în propriul său „sanctuar“ intitulat, gomos, Arhivele Nietzsche – unde rămâne până la „mutarea“ definitivă în cimitirul familiei de la Röcken.
Practic, după cei zece ani de activitate academică la Basel, de unde demisionează din motive medicale, Nietzsche nu face altceva decât să călătorească și să scrie, luptându-se cu o boală degenerativă (se pare un sifilis ereditar), bucurându-se până la entuziasm de intermitențele ei – care accentuau, prin contrast, culorile fermecătoare ale vieții „normale“, „sănătoase“. Cum a putut un om atât de bolnav, atât de torturat de cele mai înfiorătoare dureri fizice – să devină profetul acestei „singure lumi“, al aparenței „în sine“, lipsite de orice esență, al vieții ca atare? Răspunsul l-am anticipat deja: celui scufundat pe trei sferturi în infern – pământul i se va părea paradisul, iar absența durerii din trup este suficientă nu doar pentru a îndepărta suferința din suflet, dar și pentru a-l umple de o plenitudine extatică.
Lumea lui Nietzsche este la rândul ei duală, scindată numai că nu între un topos ideal, platonico-creștin, al frumuseților și perfecțiunilor celeste și unul decăzut, imund, imitație caricaturală a celui dintâi, ci între unul mortifer, coșmaresc, îngrozitor – și cel opus lui, adică o viață normală, lipsită de dureri și suferință. Pentru cei ce trăiesc sub pământ, paradisul este pământul însuși, suprafața, lumina zilei, faptul însuși al apariției, posibilitatea mișcării și, în consecință, spectacolul oferit de schimbarea infinită a perspectivelor. Paradoxul face ca unul și același trup să încerce ambele stări, contradictorii („cel sănătos nu crede celui bolnav“) și doar un om cu o îndelungată experiență a suferinței poate înțelege profunda unitate sfâșiată a vieții. Dacă la Schopenhauer omul e legat prin trup de „noumenul“ voinței, la Nietzsche omul, omul suferind, este legat, tot prin trup, de perspectiva dublă, simultană asupra vieții: ca spectacol – încântător – construit pe temeiul unei agonii nesfârșite.
Boala însăși este pentru Nietzsche o călătorie în abisurile fizice și psihice ale propriei ființe. Ei îi datorează predispoziția spre interpretarea „psihologică“ a teoriilor morale, filosofice și științifice sau a credințelor religioase, în special a creștinismului. Numai un om care a cunoscut pe pielea lui toate condițiile apariției resentimentului – îi poate descrie atât de bine avatarurile în cele mai neașteptate zone ale „spiritului“. Tot bolii îi datorează Nietzsche – ne spune biografa lui – predilecția pentru fragment și aforism: fulgurații ale spiritului între două crize de obnubilare, notații grăbite între plecări și sosiri, improvizații geniale (de altfel Nietzsche era un foarte apreciat improvizator la pian) pe tema unei năzăriri.
Cum s-a definit singur, Nietzsche este un don Giovanni al cunoașterii, un aventurier al spiritului. Aceasta nu înseamnă că „eveni men țialul“ propriu-zis a lipsit din viața lui, dimpotrivă: a avut prietenii solide, de o viață întreagă, a cunoscut, în bună parte, viața mondenă, cu saloane literare și artistice, a intrat, prin Wagner, în contact cu cele mai selecte cercuri ale vremii. A iubit și a fost iubit – o controversată relație a fost cea cu Lou Salomé, o adevărată femeie fatală, specialistă în producerea de devastări amoroase. Dar evenimențialul a fost tot timpul pentru Nietzsche o poartă spre cunoaștere, o metodă, felul lui de a „experimenta“ viața – „empirismul“ celui care s-a despărțit de boala metafizică și de cea religioasă.
Dacă peisajele își pun amprenta asupra creațiilor, filosofia lui Nietzsche este la fel de mobilă și de schimbătoare – pe cât este propria lui viață, iar unul dintre meritele deosebite ale cărții lui Sue Prideaux este de a pune în legătură cărțile lui Nietzsche cu cadrele geografice, cu peisajele – naturale sau urbane – în care acestea au fost scrise. Nietzsche este un adevărat filosof al vieții – unul „de teren“, unul care ia pulsul vieții din cât mai multe părți ale trupului ei, atât cât îi este omenește posibil, hrănindu-se frugal și suportând, pentru aceasta, cele mai ascetice condiții.
Succesul lui postum se datorează nu atât mistificării naziste, ci – citându-l tot pe el – „schimbării gustului“ epocii. Gustul s-a deplasat de la filosofie la psihologie, de la metafizică la hermeneutică, de la religie la… morală. Schimbarea tot mai rapidă a „lumilor istorice“ a făcut să devină tot mai vizbil că temeiurile lor țin de „credințe“, de „idei“, de „perspective“ și nu de vreo Idee, de vreo neclintită formă arhetipală. Omul însuși a devenit mult mai mobil, și-a redobândit într-un fel nomadismul – devenind un veșnic drumeț și chiriaș, un perspectivist in actu.
P.S.
În mod regretabil, pe prezentarea de pe coperta a patra apare o informație complet falsă, contrazisă chiar de autoare: Nietzsche a fost apreciat și iubit de Adolf Hitler. De fapt, asa cum scrie autoarea biografiei lui Nietzsche, Hitler nu-l citise și nu-l stima. Hitler era apropiat mai curând de sora lui, o zgripțuroaie antisemită și nazistă până în fundul creierului ei… Una din mizele importante ale biografiei scrise de Sue Prideaux este să dovedească că gândirea lui Nietzsche este complet opusă ideologiei naziste, naționalismului infect german, rasismului. Se considera un „european“ și îl scârbeau antisemiții. De altfel, mare parte din viață și-a petrecut-o în afara „Germaniei“.