Cunoașterea luciferică, varianta grafică

În mod aproape tradițional, romanul istoric realist își plasează acțiunea în jurul unor date memorabile. Prin simpla evocare a acestora, se instituie un pact cu solemnitatea, specificitatea și unicitatea evenimentelor. Evident, nu toate creațiile cu teme istorice respectă această stratagemă. Unele debutează, dinadins, într-o zi banală. Dar, mai devreme sau mai târziu, și acest tip de proză va ajunge la datele-reper, adunând ițele intrigii în așa fel încât să-și dovedească apartenența la genul literar menționat. Excluzând bornele cronologice importante, istoria devine un almanah orb, fără cifre și fără personaje.

În Balada mării sărate, Hugo Pratt optează nu doar pentru o zi aparte din calendarul religios creștin, ci și pentru o voce neașteptată. Evenimentele, care debutează în 1 noiembrie 1913, sărbătoarea tuturor sfinților (Sollemnitas Omnium Sanctorum), „Tarowean”, „ziua surprizelor”, vor fi povestite dintr-o perspectivă auctorială cu totul imprevizibilă: aceea a Oceanului Pacific. Îi auzim glasul năprasnic, adresându-ni-se direct și emfatic: „Sunt Oceanul Pacific și sunt cel mai mare. Mă numesc astfel de multă vreme, dar nu e adevărat că sunt întotdeauna liniștit. Uneori îmi ies din fire și atunci distrug tot ce-mi iese în cale. De pildă, azi m-am calmat. Dar ieri cred că am răvășit totul în trei sau patru insule și am distrus tot atâtea coji de nucă pe care oamenii le numesc corăbii”.

În mod evident, tradiția creștină nu menționează o zi numită a „surprizelor”, dar există una a „tuturor sfinților”. Titulatura e adăugată de autor cu dezinvoltura pe care i-o vom descoperi pe parcursul întregii creații. Ea instituie, din prima clipă, un tărâm al libertății absolute, în care ficțiunea și realitatea se întrepătrund cu un firesc nu doar uimitor, ci de-a dreptul stupefiant. Precizarea datei nu ține, nici ea, de cronologie (laică ori sacră), ci constituie punctul de plecare pentru o înlănțuire de evenimente palpitante, ce se derulează cu o viteză amețitoare. Un parcurs temporal în care vom întâlni prea puțini sfinți, dar ne vom confrunta cu o multitudine de demoni. Cele paisprezece luni în care-i vom însoți pe protagoniștii lui Hugo Pratt sunt, în sine, un interval al magiei, creatoare ale unei istorii perfect articulate, din care se va naște un ciclu romanesc — unul dintre cele mai importante din întreaga istorie a benzii desenate.

Hugo Pratt n-ar fi fost convingător dacă n-ar fi subliniat el însuși importanța „surprizelor”, rezervându-i una cititorului chiar din debutul narațiunii. E vorba de o scrisoare misterioasă, pe care-o descoperim în deschiderea albumului:

Dragă prietene, te anunț prin această scrisoare că i-am încredințat domnului Pratt manuscrisele lui Cain Groovesnore, unchiul meu, precum și jurnalul de bord al căpitanului de vas Slütter și două hărți maritime care i-au aparținut căpitanului Galland. E tot ce am putut găsi printre hărțile vechi și cărțile tatălui meu, în afara unei scrisori a verișoarei unchiului meu, Pandora Groovesnore, pe care am vrut s-o păstrez. Scrisoarea n-are în sine multă importanță pentru povestea pe care vreți s-o publicați. Deși pentru mine are doar o valoare sentimentală, transcriu totuși din ea un mic pasaj care vă poate interesa. Iată-l:

«… dacă-l vezi pe Cain, amintește-i să nu uite să-mi trimită scrisorile pe care le aștept. Spune-i că cei mici sunt bine și că Pamela îl pomenește necontenit. Și nouă ne merge bine, dar am avut o nenorocire în familie. A murit unchiul Tarao. A lăsat un imens gol. Dar cele mai multe griji mi le fac pentru unchiul Corto. Se înțelegeau de minune și erau nedespărțiți. Acum, când îl văd pe unchiul Corto așezându-se singur în grădină, cu privirea stinsă îndreptată spre mare, mi se strânge inima. Copiii încearcă să-i țină de urât, dar el abia dacă bagă lucrul ăsta în seamă. Cain ar trebui să vină aici pentru câteva zile. La noi a sosit primăvara și grădina e deja plină de flori…».

Asta e. Restul scrisorii nu ne privește. Pe hârtie sunt câteva urme, cred că de lacrimi. Se spune că ultimul pirat a fost Lafitte, dar nu este adevărat. Ultimul pirat este Călugărul. Spun «este», deoarece sunt sigur că zilele lui nu s-au încheiat, ceea ce ar putea surprinde, dat fiind că era deja bătrân atunci când l-a întâlnit Cain Groovesnore, în 1914, undeva în Pacificul de Sud. L-au întâlnit, de asemenea, Corto Maltese, adevăratul marinar, căpitanul Rasputin, un asasin nefericit, locotenentul de marină Slütter, care a fost un erou necunoscut, prietenul lui, maiorul Tarao, și, în sfârșit, Ieremia, care ar fi putut să fie totul, dar a ales să nu fie nimic.

Acestea au fost personajele cele mai importante care au jucat un rol decisiv în viața lui Cain. Cred că atunci când a fost mic, avea un temperament agresiv și era mai degrabă leneș și labil. Cred că l-au transformat noblețea lui Corto Maltese și încurajările lui Ieremia, și nu umilințele la care l-a supus verișoara lui, Pandora, Dumnezeu s-o binecuvânteze.

Aceasta e o istorie adevărată și n-aș fi făcut-o niciodată publică, dacă domnul Pratt n-ar fi insistat să povestească toate aceste lucruri. Acum îmi închei scrisoarea, și nu uita că te așteptăm aici mereu. Al dumitale, R. Obregan Carrenza. 16/6/ 1965 Viña del Mar (Chile)”.

Pentru a fi pe deplin înțeleasă, scrisoarea trebuie citită nu doar după încheierea lecturii Baladei mării sărate, ci la finalul ciclului dedicat de Hugo Pratt marinarului, piratului și căutătorului de comori Corto Maltese. În mod cert, autorul s-a inspirat din tehnica romanului modernist, pentru care cronologia și logica internă a evenimentelor nu au nicio importanță. El induce ideea circularității evenimentelor, a reluării la nesfârșit a unor secvențe, fără ca prin aceasta să fie epuizate semnificațiile inițiale sau de parcurs ale întâmplărilor. Lucian Blaga ar fi fost surprins să descopere o ilustrare atât de fidelă a teoriei sale despre „cunoașterea luciferică” într-un spațiu cultural îndepărtat de preocupările lui. Cu toate acestea, pașii urmați de Hugo Pratt sunt identici celor enunțați de autorul Trilogiei cunoașterii. Avem și aici un pact al vizibilului și unul al ascunsului, avem o serie de crize în obiect, precum și o panoplie de „despicări care răpesc obiectului echilibrul lăuntric”.

Evident, cunoașterea luciferică ține de mister, de nostalgie, de partea întunecată a melancoliei, de recuperarea și explorarea posibilităților existente. Totul devine un pretext pentru cunoașterea și descoperirea de sine, de detașare de imediat și de îmbrățișare a misterului latent, a permanentei stări de criză. Pentru a-și atinge scopurile, o astfel de cunoaștere trebuie să-și asume riscul căderilor succesive, al derivei existențiale, al haosului, al îmbrățișării situațiilor extreme, chiar tragice. Luciferismul, așa cum îl definește Blaga, este o filozofie a deplasării necontenite, a ieșirii din starea de confort și a căutării aventurii. Miile de kilometri străbătuți pe căile necunoscute ale Pacificului de către eroii lui Pratt sunt etape pline de dinamism, la limita imposibilului, ale unor adolescenți care-și descoperă prin rătăcire adevărata identitate.

Oricine parcurge Balada mării sărate constată că, în afara decorului exotic, al apelor mării, al peisajelor mirifice, al atotprezenței pescărușilor, nu există legături solide între biografia „canonică” a lui Corto Maltese — adică aceea edificată în episoadele din revista „Pif“ și din albumele ulterioare care-i vor fi consacrate — și felul în care e înfățișat în apariția sa din 1967. Albumul acesta lasă impresia unei paranteze în interiorul unui text nescris. Antecedentele par firave, iar consecințele constituie mai degrabă o negare parțială, dacă nu chiar o ruptură, a ceea ce ni se înfățișează pe parcursul aventurilor narate. Mai mult, scrisoarea citată risipește orice iluzie legată de nemurirea lui Corto Maltese. În 1965, adică cincizeci și unu, cincizeci și doi de ani după evenimentele ce constituie subiectul Baladei mării sărate, îl descoperim aproape orb, inert, uitat, privind în neștire marea pe o plajă din Chile. Ajunsese în grija Pandorei, adolescenta de altădată, întâlnită pe un vas în care ea era prizoniera lui Rasputin, iar el pe punctul de a fi ucis de către acesta. Născut fiind în 10 iulie 1887, Corto Maltese avea în acel moment șaptezeci și opt de ani. Nu era o vârstă matusalemică, dar, probabil, că urmele nenumăratelor primejdii prin care trecuse îi șubre zi seră sănătatea.

Hugo Pratt atrage, prin această scrisoare, atenția asupra intențiilor de a crea o sinteză a literaturii de aventuri și a „povestirii filozofice”, bazate pe o morală și pe o idee etică limpede exprimate. Se întâlnesc aici mai multe convenții ale epicii de secol al XIX-lea, agrementat — așa cum menționam — cu procedee ale modernismului. Saga lui Corto Maltese se va opri, obligatoriu, în anul 1965, într-un mod cu totul neeroic, la antipodul celui — luciferic — sub semnul căruia își desfășurase existența. Orice ți-ai fi putut imagina, după parcurgerea în totalitate a aventurilor sale, dar nu acest final de-o tristă banalitate. După o viață trăită incandescent, brăzdată de amenințări mortale, Corto Maltese sfârșește în cel mai burghez mod cu putință, așezat într-un scaun și privind, din grădina Pandorei Groovesnore, tălăzuirea calmă a celui mai liniștit și primejdios dintre oceane.

Plasarea acestei scrisori în debutul Baladei mării sărate constituie cel mai crud verdict pe care îl putea da un autor protagoniștilor creației sale. Este la mijloc și o anumită viclenie de creator: Hugo Pratt voia să se asigure de la bun început că deține controlul total asupra lumii pe care a imaginat-o. El a intonat, asemeni unui nou profet, un adagiu pe tema începutului care-și conține sfârșitul. Subtextul e limpede: oricâte lucruri i se vor întâmpla eroului, destinul său își va urma cursul. Nimic nu-l va opri din impulsul irezistibil de a străbate mările și oceanele pământului. Nimic nu-l va clinti în obsesia lui de a naviga în căutarea necunoscutului. Nicio femeie fatală nu-l va abate de la drumul par curs într-o stare de somnambulism și grație. Nicio comoară ascunsă nu-l va deturna din decizia de a căuta ceva mai prețios decât toate giuvaerele pământului: libertatea. Niciun glonț și nicio lamă de cuțit nu-l vor răpune. Nimic nu-l va forța să se oprească, asemeni bătrânului marinar al lui Coleridge, din rătăcirile lui aparent fără sens. Nimic, în afară de bătrânețe.