Masivul volum îngrijit de Ilie Rad, cu titlul Scrisori către Liviu Rusu, este una dintre plăcutele surprize ale acestui an literar 2020, altfel, paralizat de criza sanitară și de dificultățile economice pe care le întâmpină deja editorii și librarii.
Sunt convins că nu scandalizez pe nimeni dacă afirm că, din păcate, numele lui Liviu Rusu – estetician, comparatist și istoric literar, profesor la Universitatea din Cluj – a intrat, astăzi, într-un con de umbră, în pofida unor meritorii încercări de a-l readuce în atenție. Plecat dintre noi în 1985, savantul (născut în 1910, doctor în Estetică la Sorbona, în 1935) făcea, de fapt, parte din generația lui Lucian Blaga, cu al cărui traseu universitar s-a și „sincronizat” în mod straniu: devenit profesor titular la Facultatea de Litere și Filosofie exact în același an cu filosoful, adică 1938, avea să fie eliminat din învățământ în 1949, funcționând ulterior ca bibliotecar la Filiala Cluj a Bibliotecii Academiei. Printr-o la fel de bizară coincidență, anul morții lui Blaga, 1961, este anul în care Liviu Rusu a fost reprimit la Universitatea din Cluj, de data aceasta, ca profesor de literatură comparată. Temperament polemic, uneori, marcat și de cei 12 ani de scoatere forțată din activitatea publică, a intrat în conflicte mărunte, din care opera sa – solidă, interesantă, citată în prestigioase lucrări străine de estetică și teorie literară – nu a avut nimic de câștigat.
Inevitabil, ediția de Opere, în șase volume (îngrijite de Vasile Voia, 2004-2016), monografia semnată de același Vasile Voia în 2018, simpozioanele și cele câteva manifestări omagiale care i-au fost consacrate după 2000 nu aveau cum să reușească mai mult decât să propună posterității o relectură. Probabil că nici acest volum de corespondență nu va trezi din adormire istoria literară actuală, deși, prin însăși natura sa, conține mai multe „oferte” și „ancore” pentru o mai dreaptă valorizare a operei lui Liviu Rusu. Cum spune, în prefață, Ilie Rad, important este că aceste cărți se află acum în biblioteci, în ediții aduse la zi, și pot fi consultate de oricine dorește să revină asupra aspectelor activității complexe a autorului lor, ca și asupra istoriei gândirii noastre literare în secolul trecut.
După cum o arată și titlul, ediția de față este consacrată corespondenței primite de cărturar, nu și celei trimise de el, despre a cărei soartă nu știm prea multe. Editorul nu escamotează faptul că împrejurări obiective au zădărnicit eforturile de a alcătui o culegere integrală a scrisorilor adresate lui Liviu Rusu. Dovezi materiale incontestabile atestă că o parte dintre acestea s-au pierdut în timpul refugiului la Sibiu al Universității din Cluj (din perioada 1940-1945), în timp ce alte epistole, provenite de peste hotare, au fost reținute de Securitate și li s-a pierdut urma. Însă chiar și așa, volumul are dimensiuni apreciabile și un conținut revelatoriu pentru traseele existenței publice și private a lui Liviu Rusu. Cum cea dintâi scrisoare este din 1981, iar editorul a inclus și texte ulterioare morții profesorului (adresate de prietenii apropiați, ca Ion D. Sîrbu, membrilor familiei), ediția acoperă, practic, toată existența matură a savantului, permițându-ne nu numai reconstituiri biografice, ci și o radiografie a relațiilor sale literare, pe un interval de timp foarte lung.
Acest interval de timp a pus în fața editorului o problemă dificil de rezolvat, pe care, în opinia mea, Ilie Rad a soluționat-o în mod optim. Cele două criterii posibile de ordonare a epistolelor – cel alfabetic, respectiv, cel cronologic – aveau neajunsuri care ar fi îngreunat lectura și consultarea științifică a volumului. Dacă ar fi ordonat scrisorile în ordine alfabetică, pe baza numelui expeditorului, s-ar fi rupt firul existenței și al relațiilor literare ale destinatarului. Dacă, în schimb, le-ar fi așezat în ordine cronologică, s-ar fi disipat „harta” prieteniilor și colaborărilor semnificative, texte provenind de la corespondenți întâmplători urmând a figura pe același plan cu cele de la Nicolae Balotă sau Eugen Todoran. Îngrijitorul ediției a optat pentru un criteriu mixt, cronologic-alfabetic (sau, mai pretențios spus, al dublei cronologii), ordonându-le în funcție de data primei scrisori, după care au fost plasate toate epistolele provenite de la acel autor, în ordine cronologică. Astfel, poate fi urmărită atât curgerea în timp a relației epistolare dintre Liviu Rusu și autorul în cauză, cât și cronologia întregii activități epistolare a cărturarului.
Ca în orice culegere de acest tip, găsim în ea ambele axe ale existenței lui Liviu Rusu. Adică atât epistole care documentează momente importante ale carierei sale și chiar ale culturii române contemporane – cum ar fi „recuperarea” lui Titu Maiorescu, după un deceniu și jumătate de interdicție stalinistă –, cât și texte care țin de existența domestică a celui care scrie. De asemenea, întâlnim aici latura „oficială” a corespondenței esteticianului și comparatistului – vizibilă în special în textele primite de la colegi străini, mai ales nemți –, dar și pe cea afectivă, a celor de care îl apropiase un anume itinerar în cultură și în viață. Nu puține (și nici lipsite de interes) sunt scrisorile primite de la foști studenți, deveniți ei înșiși nume cunoscute în viața noastră literară: Ion D. Sîrbu (care i-a fost și asistent), Nicolae Balotă, Ștefan Aug. Doinaș, Eugen Todoran, Monica Lazăr, Ilie Rad.
Desigur, nu toate aceste texte sunt inedite: Nota asupra ediției furnizează lista completă a scrisorilor care au mai fost publicate. Însă, ca întotdea una, abia contextul întregii corespondențe le restituie și acestora valoarea adevărată, chiar în cazul unor corespondenți de prestigiu, ca Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu (cu o rară și substanțială confesiune privind „ate lierul de creație”), Nicolae Tonitza, Charles Lalo, Ovid Densusianu, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Ștefan Aug. Doinaș.
Sunt cel puțin trei „zone” de interes documentar accentuat, în această corespondență: 1) perioada Diktatului de la Viena și a refugiului la Sibiu al Universității din Cluj, care coincide cu apariția Cercului Literar (în a cărui formare culturală Liviu Rusu a jucat un rol important, poate al doilea după Blaga), 2) perioada „micului dezgheț dejist”, în care persona lități ca Liviu Rusu revin în viața literară, odată cu esen țiala recuperare a modernității interbelice și a legăturilor cu Europa, și 3) etapa de după pensionarea profesorului (care survine în 1971), când corespondența atestă reluarea unor legături, afective sau profesionale, cu foști colegi și discipoli, de la Ion D. Sîrbu la Ion Didilescu, sau cu confrați din domeniul esteticii, teoriei și criticii literare, ca George Gană, Mircea Martin, Ladislau Gáldi sau Dumitru Micu, pe lângă cele vechi, cu Ștefan Bitan, D. Păcurariu sau I. C. Chițimia.
Aș spune și că lectura micilor fragmente de portret pe care, uneori, corespondenții i le fac cărturarului e în măsură să clatine imaginea rigidă cu care acesta a intrat în memoria colectivă. Corespondenții au suficientă încredere în deschiderea intelectuală a profesorului cât să îi facă observații critice cu privire la lucrările sale, de pildă, ceea ce nu mulți șefi de școală (mai ales cu vasta știință de carte a lui Liviu Rusu) acceptă cu ușurință. Epistolele nu ocolesc episoadele polemice din anii 1960-1980 – pierdute, în general, de estetician –, fapt care, iarăși depune mărturie despre cordialitatea și lipsa paraponului, cel puțin în spațiul privat. Obstacolele artificiale puse în calea recuperării operei sale se cuvin, prin urmare, îndepărtate. Chiar dacă problema de fond – și anume, inactualitatea orientării sale estetice, tributară școlii „idealiste” germane din primul pătrar al secolului trecut, în raport cu tendințele formaliste de după cel de-Al Doilea Război Mondial – rămâne, mare parte din cercetările sale merită o relectură și o repunere în circulație. Măcar pentru originalitatea gândirii sale literare, pentru contribuția sa la „recuperarea” lui Titu Maiorescu, din 1963 (și revenirile insistente la „degetul de lumină” al spiritului critic maiorescian, de după aceea), ca și pentru elucidarea problemei receptării gândirii lui Schopenhauer în cultura română, opera lui Liviu Rusu este de referință în istoria noastră literară.
Ca toate edițiile îngrijite de Ilie Rad, și aceasta de față are o ținută filologică de înalt nivel, atât ca stabilire a textului, cât și ca aparat critic.