De multe ori frustrarea acumulată în timp poate fi sursa de generare a unor creații deosebite care acoperă un gol într-un domeniu anume. Istoricul și sociologul religiilor Mirel Bănică este un fost student și doctorand școlit la universități europene și nord-americane care s-a atașat sentimental de literatura de călătorie (Nicolas Bouvier și Andrzej Stasiuk sunt favoriții săi). În plus, a ajuns el însuși un autor care surprinde (și) cu uneltele scriitorului locurile vizitate și oamenii întâlniți îndeosebi peste hotare (Fals jurnal de căpșunar, Institutul European, 2010). La aproape 10 ani distanță și la trei decenii de la prăbușirea comunismului, M. Bănică revine cu un volum, o pledoarie pentru deplasarea în necunoscutul apropiat și pentru cunoașterea alterității care uneori se află la câteva ore de București și nu necesită excursii exotice la sute de mii de kilometri.
Premisa lui este aceea că nu cunoaștem țara în care locuim, iar un bun remediu ar fi călătoria menită să acopere cât mai multe spații, județe, orașe. Nu l-au interesat în 2019, atunci când a efectuat călătoriile de documentare, destinațiile turistice intens frecventate, ci mai degrabă capitalele de județ și orașele mai mici, cumva neglijate. Dincolo de impulsul curiozității putem întrezări și un alt motiv care a condus la alcătuirea cărții, în fapt mai multe „carnete de drum“. M. Bănică a fost profund nemulțumit de producția autohtonă de după 1990 în domeniul literaturii de călătorie (p. 8). Cumva autorul se aseamănă cu cazul cercetătoarei Elena Siupiur, reputat istoric al Sud-Estului European în epoca modernității, cea care și-a descoperit la mijlocul anilor 1970 vocația de scriitoare de romane polițiste, dintr-o profundă dezamăgire că nu poate citi o creație românească de calitate.
Cartea lui Mirel Bănică pare a fi o parte a unui serial. Ea „comunică“ și se revendică de la volume precedente datorate aceluiași autor: întâlnirea cu o comunitate de romi din Slobozia îi prilejuiește o incursiune în trecutul său academic, o rememorare a muncii de teren desfășurate pentru documentarea lucrării Bafta, devla și haremul. Studii despre cultura și religia romilor (p. 21). Tot așa, aceste note de călătorie sunt (și) o prelungire a reflecției asupra locurilor, spațiilor și oamenilor din Fals tratat de căpșunar, numai că de data aceasta Mirel Bănică este turist acasă, în țară. Volumul este povestea unei călătorii de o lună și jumătate care se dorește o formă de cunoaștere istorică, geografică, socială, dar și sentimentală din perspectiva unui turist cultural. A rezultat de aici un demers insolit sau oricum prea puțin practicat după 1989. Aproape fiecare vizită sau explorare a unei localități este un prilej de rememorare sau de incursiune mai mult sau mai puțin nostalgică în trecutul personal. Înarmat cu ghidul turistic al României din 1983 (coordonat de Sebastian Bonifaciu), dar și cu propriile amintiri ale circuitelor turistice efectuate în anii 1980 cu familia la bordul unei Dacii 1300, Mirel Bănică străbate țara, surprinde realități și face comparații. Pe lângă gastronomia locală (remarcăm uneori preferința pentru restaurante de genul „Împinge tava“), este interesat de statui, plăci memoriale, inscripții, steaguri, monumente, biserici, parcuri centrale, muzee, case memoriale etc.
Acestea sunt locurile predilecte analizate; uneori radiază de încântare, alteori este copleșit de tristețe, cum a fost și în cazul vizitei la Muzeul Dunării de Jos din Călărași. Aici admiră ideea extraordinară a curatorilor expoziției dedicate Centenarului de a îmbrăca pereții în lut, numai că factorul uman strică momentul estetic: „aș vrea să zăbovesc mai mult, să surprind detalii și semnificații, fără a mai vorbi de faptul că ador genul acesta de muzeu provincial și nebăgat în seamă. Dar nu se poate. Sunt însoțit ca o umbră de unul dintre muzeografi, un bărbat plictisit și arțăgos, vizibil deranjat de prezența mea acolo“ (p. 38). Mulți dintre noi am întâlnit prin țară, în muzee, astfel de entități aparte, personaje lipsite de elementară dedicație față de profesie. Dar alteritatea „adevărată“ este întâlnită de Mirel Bănică în Ținutul Secuiesc, la Sfântu Gheorghe. Maghiarii de aici (secuii) îi atrag atenția prin identitatea apărată cu îndârjire. Dincolo de „bătălia memorială“ dintre cele două etnii care populează orașul (românii și secuii), dincolo de aparența unui vulcan în adormire, Sfântu Gheorghe i se înfățișează, în primul rând, ca un mic oraș elvețian datorită liniștii, arhitecturii, a civilității și curățeniei (p. 294).
Frustrarea cititorului legată de absența fotografiilor reprezentând locurile descrise în carte, cu mult talent, este compensată de prezența ilustrațiilor semnate de Dan Perjovschi și vădind un ludic bine temperat.