Am mai semnalat aici acest fapt, dar îl reiau, recunoscând că e un subiect care mă preocupă, neliniștitor: tot aștept clipa când mica noastră lume literară, care seamănă cu un vas spart, transformat într-o sumedenie de cioburi (adică, e o lume divizată în tabere inflexibile și foarte agresive una cu alta), tot aștept clipa, spun, când cineva dintr-o tabără va avea puterea, superioritatea, normalitatea să laude o carte a cuiva din altă tabără ori să-și ceară scuze public pentru o judecată critică eronată la adresa scrisului unui autor cu care nu e prieten, ori să recunoască onest că a greșit, că s-a înșelat când l-a etichetat într-un mod depreciativ pe un autor din altă tabără. Atunci când vom asista la acest gest, am speranța că va începe însănătoșirea breslei noastre literare. Dar nu, nu se întâmplă asta. Fiecare rămâne confiscat de propria sa înverșunare, fiecare rămâne închis ca într-o temniță în intoleranța și în adversitatea sa față de celălalt/ față de ceilalți. Și nimic nu se schimbă. Ba chiar, parcă, în pandemie, ostilitatea, ura, agresivitatea au crescut. Și nu neapărat în mediul literar, ci în viața de zi cu zi, la tot pasul. Avem în jurnalele de știri ale televiziunilor tot felul de exemple de purtare aberantă, grosolană a semenilor noștri, tot felul de exemple de violență verbală și fizică greu de calificat. Și, sigur, fiecare dintre noi am avut parte de astfel de episoade când cineva necunoscut se poartă cu tine, din senin, cu bădărănie și cu brutalitate, lăsându-te fără grai, fiindcă îți dai seama că nu aveți cum să vă înțelegeți, persoana aceea face parte din altă tagmă, are cu totul alt set de valori (e prea mult spus valori…), alt set de reprezentări, în comparație cu tine. Ferocitatea a crescut neașteptat și descumpănitor, acum o generație nouă, de mutanți periculoși, e printre noi. (G.C.)