De ani buni, poetul „sârbo-valah” Adam Puslojić a devenit o prezență familiară cititorilor de poezie de la noi. Când ajunge dincoace de Dunăre – și o face frecvent –, își subjugă din primul moment publicul deopotrivă ca „personaj” insolit, cu barba sa de apostol-profet și statura de haiduc ca de baladă balcanică, apoi, când vorbește, prin discursul mereu pasionat, avântat, susținut de elanuri afective acaparatoare și un flux verbal revărsat în toate direcțiile, de o energie asociativă neobișnuită, ce se transmite cu o paradoxală blândețe autoritară celor care-l ascultă. Așa l-am văzut și auzit prima oară în piața ploieșteană din jurul bustului de bronz al lui Nichita Stănescu, marele său prieten, cu ocazia unui festival liric dedicat poetului, și tot așa îmi pare a-l regăsi în versurile sale, scrise de la o vreme și în românește, mai precis din 1995 încoace, ca o mărturisită dovadă de recuperare a unor rădăcini străvechi prelungite sub apele și aluviunile dunărene, a unui „nod strămoșesc”, cum îl numește poetul însuși.
Născut într-un sat din valea „valahă” a Timocului în 1943, el avea deja la acea dată, 1995, o operă de referință pentru noua literatură sârbească, inaugurată în 1967 și concretizată, după numărătoarea autorului, în nu mai puțin de șaisprezece volume. S-a tradus din ele, selectiv, de mai multe ori (în excelente versiuni semnate de Ioan Flora și Nichita Stănescu), readuse în atenție de o consistentă reeditare sub titlul Apă de băut (Editura Tracus Arte, 2014). Acestea certifică valoarea înaltă a scrisului unui autor cu o poziție de altfel consolidată în țara sa, care nu duce lipsă de mari poeți, printre care și românul bănățean Vasko Popa a strălucit cu reverberații europene durabile, iar ceva mai tânărul Ioan Flora a adus, trecând definitiv spre noi marele fluviu, un suflu novator și în lirica din spațiul carpatin. Adam Puslojić îmi pare apropiat într-o oarecare măsură de cel dintâi (cât am putut deduce din traducerile existente din scrisul confratelui), prin atenția specială acordată construcției verbale a poemului, foarte supravegheată intelectual, cu concentrări adesea sapiențial-aforistice, dar în permanent balans productiv cu mari libertăți ale fanteziei care este și una a artei combinatorii in ventive, ce învecinează insolit notația concretelor cu substanța verbului-obiect, – o mixtură specta cu loasă ce poate duce cu gândul și la dicteul auto mat suprarealist. Atitudine, să-i zicem, și „post modernă”, ce desființează granițele dintre textual și metatextual, dintre real și imaginar, cu o acută și relativizantă conștiință a convențiilor literare puse în joc: formula neoavangardistă a „cloco trismului”, promovată de el, spune și ea ceva. Din România, reperul Nichita Stănescu, foarte familiar mediului poetic sud-dunărean, a putut oferi și el elemente catalitice pentru scrisul sârbo-valahului nostru, exemplare tocmai pentru asimilarea lumii cuvintelor cu o realitate sui-generis, într-o mișcare continuă a imaginației. Adam Puslojić s-a și declarat, în felul lui „redus la limbaj”, variantă a sintagmei cunoscute, „singur cu limbajul”, în amintita postură cvasigeneral modernistă de „operator” verbal și al unei „arte combinatorii” ce deplasează atenția dinspre lumea dată către o „natura naturans” în stare de neîntreruptă creativitate. Lejeritatea adesea grațios-„mozartiană” a lui Nichita Stănescu nu e, totuși, și cea a lui Puslojić, ce pare mai sensibil la contextul istoric adesea dramatic al vieții și societății din țara sa de baștină, cu trimiteri frecvente la faptul imediat, cotidian, la „ocazia” ce poate deveni fertilă ca punct de plecare al fantazării.
Când a început să scrie direct în românește, adică prin publicarea volumului Plâng, nu plâng, poetul și-a schimbat într-o oarecare măsură modul de a-și construi textele. Face – cum zice el însuși – „versuri din mers”, necompunând totuși, ca Blaga, mituri la fiecare pas, ci folosind larg ocazia, hazardul întâlnirilor cu oameni, locuri, lucruri, pentru a desfășura ample acolade verbale, de îmbrățișare generoasă, chiar în exces, a tot ceea ce, ieșindu-i în cale, i se pare demn de consemnare și de ecou sufletesc. Faptul era cu totul firesc, – se afla atunci la ora descoperirilor la fața locului a unor realități de care se simțise de altfel atașat de multă vreme, dar pe care acum le (re)găsește afectuos, cu argumente ale datului trăit în imediat, dar și pe temelii culturale consacrate în mediul nord-dunărean. Multe texte din această primă etapă a întoarcerii spre expresia sa românească sunt datate, „în drum spre”, „în tren”, în cutare localitate, în preajma unui monument istoric etc. Tot așa, avem de-a face cu un mare număr de versuri dedicate unor prieteni și cunoscuți, cu precădere literați și artiști, desigur, fapt ce subliniază și mai mult caracterul lor ocazional.
O ediție în trei volume elegant tipărite la Editura Proemia din Baia Mare, în 2008-2009, ilustrate de Mircia Dumitrescu, aduna esențialul acestei producții repartizate sub titlurile Asimetria durerii, Cânt posibil și Trecerea surâsului. „Versuri din mers” însemna pentru poet un mod de a aproxima autenticitatea trăirii faptului cotidian, o poezie în care „de fapt contează respirația / și sudoarea omului”. Numai că instantaneul, ca să zic așa, era mereu asociat, când mai strict, când mai destins, cu o notă de oralitate, unor repere durabile, culturale, spirituale în primul rând, conferind discursului altminteri alert amprente simbolice imprimate firesc. Aparenta simplă mărturisire empatică față de un om, loc, obiect, trebuia să devină – cum zice expresiv într-o pagină – o „extremă confidență”, una ce-și asociază din punctul originar vibrația afectivă și cugetarea: „Am unificat / pe-un coridor luminos / piatra cu ideea de piatră”. Înrudirea cu modul stănescian de a scrie transpare în asemenea asocieri, în care abstractul și concretul cel mai dens sunt antrenate într-un joc în același timp degajat și grav, ce face aparentă și implicarea eului scriptor. Cum ni se spune undeva, acest „scris din mers” e lăsat să-și continue singur drumul, însă sub un fel de supraveghere de la mică distanță: „lasă-l / n-ai tu grijă de el / lasă-l mai la o parte / puțin, afară din drum // venim, venim și noi / imediat!” Iar acest „imediat” al participării – doar ușor decalate – atrage registre multiple ale sensibilității – de la disponiblitatea pentru fraternizare între dunărenii învecinați și prin sânge, la tristețea generată de tragedia războiului iugoslav trăit pe viu și cu morții alături, la emoția descoperirii unor spații-reper din arealul spiritual valaho-sârb marcat religios – o „turbare de duminică”, o „cruce cuviin cioasă”… „Poetica spontaneității”, „democratizarea limbajului”, între Nichita Stănescu și Marin Sorescu, despre care vorbește Răzvan Voncu, poate fi ilustrată la orice pagină.
Cu cât se exersează mai mult scriind direct în limba română, poezia sa câștigă în consistență, „ocazionalul” se rărește în profitul confesiunii concentrate asupra văzutelor și nevăzutelor. În volumul de sub titlul Cânt posibil ,un soi de punte pe care se continuă „poezia din mers”, apar și niște, să le zicem, stațiuni ale drumului, popasuri meditative mai stăruitoare, pe lângă notațiile fulgurante, despre care vorbește Eugen Simion în prefață, cu specială referire la „comentariile” lirice suscitate de întâlnirile cu opera lui Brâncuși. Sunt reținute ecouri la trecerile prin Moldova eminesciană, pe lângă „fântânile” lui Arghezi, și prin alte numeroase spații românești. Ele domină încă, sclipitor, inventiv ca și până acum, dar lasă loc și pentru confesiunea elegiacă, dezabuzată, a omului confruntat/identificat simbolic cu suferința cristică, cu sentimentul stingerii unor lumini ale universului pe care le crezuse eterne, în căutarea Apropierii de divinitate. (Vezi mai ales ciclul Rugăciunea de Vineri.) Trecerea surâsului accentuează deopotrivă gravitatea tonului celui care se simte „un trecător nemuritor”, „un simplu trecător nevinovat / între cuțite și țipete”, un Homer lăuntric visează undeva doar umbre și oase, „numără morții din sân” și „cântă” totodată – și e aici o concentrată artă poetică sugerând ambiguitatea și complexitatea acestui lirism oscilând între „ortografia grea” și micile luminișuri pe care le poate deschide, bunăoară, o singură „floare îngerească” rămasă în „teiul satanic”… Cele Patru poeme noi dedicate ansamblului monumental de la Târgu Jiu pot fi date ca exemple de reflecție adâncită față de primele întâmpinări mai convenționale, în care zisa notație fulgurantă e susținută și de un mic scenariu reflexiv-fantezist atent articulat. „Extrema confidență” de mai devreme își găsește aici corespondentul, poate mai reverberant, în frumoasa sintagmă „atenție sfântă”, concentrat al mai multor posibile dezvoltări poematice, în care se află în osmoză focalizarea privirii asupra obiectului concret, popasul reflexiv, dar și emoția în fața sacralității lumii. Suntem, de altfel, avertizați în aceeași zonă: „M-am obișnuit: nu pot uita orice.” Cât despre fiorul sacru, alte versuri îl sugerează, într-o efigie de tipar stănescian: „Ca un stareț din pădure, / am ajuns la litera A și stau cu ea nemișcat în brațe”… Un rezumat de stări de spirit complexe se oferă ceva mai încolo: „în gură port mai departe / un amestec de rouă și nisip / și cenușă albastră și rară”… – semn că Adam Puslojić e mereu, și substanțial, același.
S-a scris prea puțin despre o culegere de poeme precum Inscripții abrupte (Editura Școala Ardeleană, 2016), în care cred că se poate remarca ceva, dacă nu neapărat nou, mult mai intens ca marcă stilistică venită dinspre poezia românească: amprenta bacoviană. Poetul Lacustrei fusese evocat și mai devreme în câteva rânduri, însă de data asta un titlu de poezie precum La Bacău, spre Bacovia spune mult mai mult despre comunicarea, cu un mod de a scrie ce nu părea asimilat în adâncime până acum. Or, aceste Inscripții abrupte îl apropie intim pe poetul belgrădean de chiar limbajul bacovian, mai exact de cel al „stanțelor” târzii. Confluența cu acest Bacovia (cu ecouri intensificate și în lirica românească mai nouă) apare tocmai la timp, și nu chiar nemotivat, într-un moment când lirismul lui Puslojić capătă culori accentuat crepusculare și privirea sa întoarsă spre lume devine mai sceptică și mai dezabuzată. Avânturile verbale de până mai ieri își reduc drastic spațiul de manifestare: „cinic și ironic spus / eu sunt vizibil expus / un exponat cosmic / fără valoarea mai mare // sunt un vers mărunt”, și asta în timp ce simte că / „Dumnezeul de jos / și cel de Sus / s-au unit în fine / la mine acasă / fără de mine.”… Ele lasă loc acelui tip de notație ca și eliptică, amar-constatativă, obosită, a unui spectator care nu mai face „versuri”. O poezie de citat integral e, sub acest unghi, Numai vântul: „Căminul nostru / cu vatra deschisă spre răsărit // stau cuminte / privesc lent și alb / medi- tez // unde / încotro / azi… // spun / asta acum // mă doare / onest // pe noi / cei din răsărit / doar vântul ne unește”… La fel, acest Apel, chemare, rostit cu voce aproape stinsă: „știu bine cum / te doare / această ci- tire // dar timpul / e leac / la un ochi orb./ stau lob olog / cuminte rar / evident lucid // apel chemare / mă numesc eu / în tăcere activă / tac doar personal / văzut acasă / în piramida mică // din viitor atent / aștept un potop / sentimental de negru // și eu, singura / salvare, ape- lez / la cer, chemare”… O solidaritate discretă se mani- festă, însă, ca întotdeauna în poezile lui Puslojić, cu drama națională des evocată: „Suntem și noi / un lup comun / neterminat / încă // M-am apucat / de steagul / național / de plâns // Istoria neamului / luptă singură / chiar și / pentru mine // Dar eu / pot mult / mai mult decât un înger”… Desigur, poetul se mai întreabă (și mai răspunsese, de fapt, la o asemenea întrebare), dacă „Nu cumva se poate a vedea / mai multe lumi / deodată” (ca din punctul stănescian Aleph), dar acum, „un înțelept” – poate chiar poetul – „vine direct din beznă // nu este vorba totuși / de un abis localnic / ci de unul cu mult / mai interogativ // întrebați-mă liber / chiar și de suflet”. „Devenit-am / un poet neutru lucid” – se declară în altă parte –, dar e o luciditate amară, deloc rece, solicitând parcă un plus de confesiune directă a stării de spirit: „spun evident , direct / din buric, din creier, / ascultă-mă, vântule”. Limbajul pote deveni chiar brutal, destul de neobișnuit la acest poet, dar deplin justificat pe fundalul deceptiv, și particular, și general, cu un luminiș, ca să zic așa, de rezervă, ca de obicei: „Ce spionaj la despărțire (iubita mea cască aiurea / din cur și din gură // trăim astăzi o altă / viață nordică / // nu am spus chiar eu / adieu adio zbogom / repede ne-am lăsat / de Dumnezeu de cântec / patru laturi de stele / și o patrie bogată / de mălai și glie roșie / de păsări migratoare // de porci și de lătrtat / dar încă mai paște un cal // sub un cer senin, oval” (Semne de adio).
O soluție cumva compensatoare se caută în comunicarea dificilă cu o divinitate invocată totuși patetic, și revenind ca fantasmă productivă în versurile din Cerul în direct (Ed. Tracus Arte, 2019). Subiectul se dorește aici angajat din nou la o „slujbă albastră, acolo, sus”, iar o ocazie fericită îl oprește o dată „din mers”, pentru un popas hrănitor spiritual: „Din care cișmea / bem apă vie / astăzi? // Bem dintr-una / de sub mănăstire, / apă din secolul XIV. // Prin asta / noi ascultăm / cerul în direct // Și Dumnezeu / din ea ne cântă / ca un solist. // Aici ne-am oprit / încă de ieri / din mers”. „Grădina cerului / din mijlocul satului natal” apare și ea într-un poem, alteori se pune întrebarea despre un Dumnezeu nedefinit, răspândit panteistic: „cu cine mai stăm / de vorbă cosmică / cu cine să mâncăm / aer și piatră locală // acest Dumnezeu găsit / pe drumuri mereu / al cui este?” (Ai cui suntem?). Întrebări deschise, dar și un orizont spiritual promițător de vindecări așteptate. Cândva, poetul spunea că e redus la limbaj, – și acum mai auzim o dată că „ne-am redus viața la poezie / fără versuri memorabile”, în care „în curând va recita și infernul”, dintr-un volum inedit chiar și în cer… Însă contactul viu cu lumea, cu divinul, rămâne un deziderat, fie și atunci când „ieșirea în lume / a devenit un gest / de lux semantic”. Căutarea nu se încheie niciodată, chiar dacă nu se știe exact ce căutăm:. „ca un prost îndrăgostit / te caut aprig / prin apă iute de tot // am de gând / să ne pietrificăm / și să devenim împreună/ un sediment auzit”. Iar în acest sediment îi auzim, parcă, vorbind cu aceeași voce, pe Arghezi și Nichita Sănescu. Căci – a câta oară? – vocile lumii și cuvintele poeților se unifică în rostirea, și unică, și multiplu reverberantă, a versurilor românești semnate de Adam Puslojić.