Tot mai frecvente discuțiile despre achiziția de carte. Lucru ce poate aduce roade numai dacă va exista sustenabilitate și interes. Procentul este atît de mic, încît, dacă ar fi să-l comparăm cu al țărilor care au deja în vedere achiziția de carte, ca efect al promovării eficiente a scriitorilor din acele spații, efortul politicienilor noștri ar fi doar unul legislativ, de emitere și promulgare a unei legi, care să susțină această inițiativă. Legea într-o formă acceptabilă și funcțională a existat pînă în 1989 – era vorba de legea care înlesnea centrelor de librării, prin colecturile bibliotecilor, să comande editurilor titluri de carte din operele scriitorilor români și universali, carte diversă, de specialitate, de referință, tot ceea ce se edita la acea vreme controlat, este adevărat, ideologic, dar, după cum se știe, scăpau spre cititori și titluri importante, care au format un fond mare de carte în bibliotecile de toate felurile din România, de la cele școlare, cele mai multe la nivel național, la cele comunale, orășenești, județene, de specialitate și așa mai departe.
Cînd spun aceste lucruri le spun în cunoștință de cauză. Am lucrat cîțiva ani într-o astfel de colectură a bibliotecilor, dar și într-o bibliotecă județeană. Existau în România pe atunci, pînă în 1989, șaisprezece edituri de stat și o editură în regie de autor – Litera –, edituri care în ultimul trimestru al anului trimiteau tuturor centrelor de librării din țară – patruzeci și două la număr – cataloagele cu titlurile propuse spre publicare în anul următor. Planurile editoriale erau aprobate de Direcția Carte din cadrul Ministerului Culturii și Educației Socialiste (acum n-ar mai fi nevoie!), care, prin Comitetele Județene de Cultură și Educație Socialistă (așa se numeau, iar dacă acum se numesc altfel și nu fac absolut nimic pentru cultura scrisă și în general nimic, înseamnă că sunt eficiente din acest punct democratic de vedere?) colectau toate comenzile efectuate de colecturile bibliotecilor și librăriile județene și orășenești, le centralizau și astfel rezultau tirajele de carte, la care se mai adăugau și unele procente la unii autori care se vindeau oricum prin librăriile care le difuzau. Și, concret, pot să vă dau și cîteva cifre relevante, reale, care pot argumenta ideea regîndirii unui astfel de model de achiziție de carte, și anume: în județul Botoșani, unde am lucrat la Colectura bibliotecilor din cadrul Centrului de Librării, expediam lunar din titlurile comandate și primite de la edituri la 210 biblioteci școlare, la 68 de biblioteci comunale, la 4 biblioteci orășenești, la o bibliotecă județeană, la 22 de biblioteci liceale și de specialitate. Astfel numai în județul Botoșani expediam din fiecare titlu aproximativ 600 exemplare, pentru că mai puțin de 2 exemplare dintr-o carte nu se includeau în specificațiile însoțitoare. Și este ușor de calculat la nivelul întregii țări cam cîte exemplare din fiecare autor intrau în toate bibliotecile din România. Așa se explicau tirajele mari. Și așa se explică și fondurile de carte existente în bibliotecile din România pînă în 1989. Achiziția de carte se făcea din fondurile repartizate de guvernul României prin Ministerul Culturii de atunci, care împărțea sumele conform comenzilor făcute de fiecare Comitet Județean de Cultură. Treaba mergea strună, conform legislației de atunci și astfel banii investiți în carte se înmulțeau de la an la an prin rulaje controlate și gestionate corect, susținându-se astfel activitatea editurilor, librăriilor, dar și drepturile de autor, care erau consistente și bine repartizate. Iar tirajele comandate se achiziționau, nu se transformau în stocuri de carte.
Să nu se înțeleagă cumva de aici că regret acel regim, însă modelul de achiziție de carte de atunci este unul care ar aduce prosperitate editurilor de notorietate, librarilor și mai ales autorilor români, care, deși într-o anumită perioadă au primit subvenții pentru editarea de carte și parțial și achiziții prin edituri, fără un control riguros, nu au trecut de tirajele de semnal editorial, ba chiar uneori unele edituri lacome editau doar cîteva exemplare pentru decontul la Ministerul Culturii, declarînd tiraje mari, ca astfel diferența de bani să se piardă în buzunarele acelor edituri de nișă. Astfel unele edituri mari nu au mai cerut astfel de finanțări, lăsînd editurile mici să se joace cu fondurile oricum simbolice, de praf în ochi, și ele repartizate prin AFCN, o structură pecunofagă și ineficientă.
Dacă Ministerul Culturii ar emite un proiect de lege prin care direcțiile județene din subordine, devenite un soi de agenții de încasare de taxe pentru descărcări arheologice în emiterea unor adeverințe necesare la amplasarea și construirea unei case, a unui gard, veceu sau altceva, ar prelua cotele de finanțare pentru achizițiile de carte pentru bibliotecile județene din teritoriu, lucrurile s-ar îndrepta spre bine. Orice improvizație ca pînă acum, cu achiziții preferențiale și puține ca număr, ar duce la aceleași rezultate ca pînă acum. Reînființarea colecturilor, prin înlocuirea structurii AFCN cu noua structură a colecturii bibliotecilor, ar reveni acestor inspectorate, care, prin legea achizițiilor din unică sursă, și-ar alege un partener o librărie din reședința de județ, care va primi un spațiu pentru colectura bibliotecilor, creînd și noi locuri de muncă, susținute din veniturile cîștigate din achiziția de carte astfel conce pută. S-ar repune astfel în mișcare activitatea biblioteci lor din tot spațiul educațional, comunal, orășenesc și munici pal, recreîn du-se fondul de car te, care acum, în cele mai multe din bibliotecile din Ro mânia, este inexistent sau lăsat la dis creția unor președinți de consilii județene, unor primari și consi lieri locali, care, de regulă, abia de scapă printre degete fondu rile pentru achiziția de carte, ori își așază în posturi rude, apropiați, amante, care astfel nu fac nimic pentru că nici nu se pricep, nici nu-și dau silința. Sunt biblioteci care nu au mai achiziționat carte de ani de zile sau dacă au achiziționat au făcut-o la întîmplare sau la insistențele unor editori de nișă, care, cu sacoșa de cărți, mînați de setea de a scoate banii publici din conturile instituțiilor abilitate și deținătoare, se prezintă și lasă pe rafturi cărți pe care nimeni nu le va deschide vreodată.
Discuțiile din ultima vreme, prin videoconferințe, cu participarea unor reprezentanți ai uniunilor de creație, a unor specialiști au scos promisiuni din gura premierului, din cea a ministrului Culturii, însă, fără o strategie clară, fără un proiect de lege de acest fel, de repunere a colecturii bibliotecilor în funcțiune prin direcțiile din subordinea Ministerului Culturii, prin pași rapizi și eficienți, nu se va face nimic, ci se va tergiversa sau se va promulga o lege, cum este cea existentă acum, care are în vedere cartea, achiziția de carte prin sistemul greoi prevăzut de legea achizițiilor. Nu este deloc greu sau complicat. O armată de sinecuriști din cadrul Ministerului Culturii, cu cele 42 de instituții județene din subordine, unde se practică leneveala, indolența și nepăsarea, ar fi pusă la treabă și ar repune în funcțiune fondul național de carte, un patrimoniu pe care aceste instituții l-au scos din calendarul lor de activitate ca fiind ceva nociv, de neluat în seamă.
O structurare și sintetizare a modelului de activitate a colecturii bibliotecilor ar fi singura soluție salvatoare pentru cartea scriitorilor români, lăsați, din acest punct de vedere, la voia întîmplării și doar a semnalelor editoriale, pe care unele edituri le practică în afara legii dreptului de autor, fără achiziții, cărți în afara sistemului lecturii publice.