Șamanii în derivă

Una din tacticile prin care intelectualii de stânga au ocupat prim-planul dezbaterilor ideologice e denunțul. Indiferent de situație, de context, de timp și loc, ei demască nazismul și văd peste tot fasciști. Până la un punct, metoda poate fi câștigătoare. Într-un articol din „The New York Times”, Paul Krugman făcea, acum vreo doi ani, afirmația că nu există în lumea de azi niciun „intelectual conservator serios și onest care să aibă vreo influență reală”. Oricât ar părea de stupefiantă, afirmația este exactă: în ultimele decenii, scena dezbaterilor intelectual-ideologice a fost confiscată de stânga și extrema stângă. Și nu pentru că ar lipsi gânditorii de anvergură ce profesează idei de dreapta. Însă pentru a dobândi influență, e nevoie de vehicule capabile să difuzeze ideile. Or, presa de mare tiraj, televiziunile, online-ul, mediul academic și cel artistic sunt, în proporție covârșitoare, aservite poncifelor stângii.

Ce deranjează nu e doar sărăcimea de ideii a acesteia, demagogia provocatoare de dezastre, ci mai ales monotonia ei. Să auzi ani la rând aceeași melodie devine extrem de plicticos, ba chiar contraproductiv. Nu poți scoate o carte, nu ești invitat la emisiuni de televiziune dacă nu juri pe biblia marxistă și dacă nu te lepezi de zece ori pe zi de blestemul culorii albe a pielii și de prezumția de „suprematist”, chiar dacă tu ești cel mai cumsecade om din lume. Totul seamănă a confrerie planetară, în care grupuri din ce în ce mai mari de intelectuali își recrutează adepții trecându-i prin ritualul de purificare al corectitudinii politice.

Consecința directă a confiscării de către stânga a discursului public o constituie, așa cum spuneam, pauperizarea ideatică. Incapabilă să se regenereze, captivă propriilor lozinci, ea și-a secătuit cu bună știință creativitatea intelectuală. Obsesia stângii e ca nu cumva să depășească linia fermă de demarcație stabilită de marii pontifi ai PC-ului, după modelul verificat și răsverificat al disciplinei de partid comuniste. Deviaționismul — adică libertatea de a interpreta dogma — e considerat la fel de grav ca dezertarea în tabăra conservatorilor (adică a „fasciștilor” și „naziștilor”). La o analiză atentă, se constată că stânga este extrem de închistată, ponosită, branșată la idei ce provin — în cel mai bun caz — din secolul al XIX-lea. Ea n-a fost în stare să incorporeze nimic bun din modernitate, din provocările revoluției tehnologice, pe care o invocă doar pe dimensiunea „îmbunătățirii” corpului uman.

Nu există, de pildă, analize demne de atenție dinspre stânga ale „eșecului piețelor”, domeniu în care ar trebui să exceleze. Tot ce s-a produs viabil în această direcție provine din zona libertariană ori a liberalismului clasic. (Cei interesați pot citi studiile lui Bryan Caplan ori Robin Hanson, ignorate, evident, de publicațiile aservite stângii dogmatice). Ele nu depășesc însă notorietatea unor grupuri închise de cercetători, cel mai adesea timorate de etichetele de „extremism” distribuite de stângiști cu aceeași ușurință cu care risipesc banul public.

Nu există nici abordări obiective ale realităților, fie că e vorba de cele științifice ori de cele cu nuanțe politice. Reaua-credință a copleșit totul, de la literatură la religie. A nu fi de stânga înseamnă, în ziua de azi, a fi automat habotnic, fundamentalist religios și retrograd. Urând visceral religia, stângiștii ignoră faptul că, împotriva voinței lor, aceasta continuă să joace un rol covârșitor în lumea contemporană. Reducționiști și maniaci, și-au imaginat că dacă îngenunchează creștinismul (lucru pe care aproape l-au reușit), vor domni nestingheriți peste o lume de atei spălați pe creier. Ei bine, la cotitură îi așteaptă marea confruntare cu islamismul. Vor duce vreodată o astfel de bătălie — obligatorie, dacă e să credem în programele lor? Mă îndoiesc. Stângiștii nu pornesc războaie decât după ce s-au asigurat că în interiorul cetății pe care o vor asedia găsesc un număr suficient de mare de indivizi pregătiți să-și trădeze semenii. Ei izbândesc doar prin înșelăciune, denunț și perfidie.

Nu există însă în confruntarea ideologică de azi învingători și învinși. Victoria stângii e o victorie à la Pirus. Ea nu generează decât dezastre. Îngâmfată și plină de sine, stânga nu-și poate depăși aversiunile și credința în misiunea ei salvaționistă. Citind cărțile intelectualilor de stânga, îți dai seama că ei n-au habar de ceea ce se petrece dincolo de granițele apărate de fum înecăcios ale marxismului. Asemeni unor șamani intoxicați cu propriile formule magice, ei repetă la nesfârșit propoziții expirate, mințind că vor produce miracole. Mulți intelectuali de dreapta sunt buni cunoscători ai teoriilor stângii. Unii chiar sunt de dreapta pentru că le cunosc prea bine. Dar nu am auzit de vreun intelectual de stânga în stare să poarte o discuție pe teme ridicate de dreapta. În cel mai bun caz, și mult prea rar, se întâmplă ca unii marxiști să aibă câte o tresărire de spaimă constatând cât de departe au împins absurdul comilitonii lor.

O asemenea situație s-a ivit de curând. Speriați, probabil, de dimensiunile dezastrului pe care l-au provocat, un grup de intelectuali de stânga au încercat să redimensioneze — și nicidecum s-o elimine — amploarea tragediei ce-și are originea în teoriile hrănite cu isteriile corectitudinii politice. Fără să renunțe cu totul la demagogie, orbiți de strălucirea orbitoare a țintei spre care pășesc bezmetic de ani și ani de zile, au ajuns, totuși, la concluzia că lucrurile au depășit limita tolerabilului Un astfel de text merită salutat în sine, deși el nu reprezintă o invitație la dialog și nici o renunțare la obsesia că dreapta și numai dreapta este inamica libertăților și progresului. Publicat de „Harper’s Magazine“ în 7 iulie 2020, textul denotă mai multă îngrijorare decât luciditate. Chiar și acum, în al treisprezecelea ceas, n-au renunțat la fățărnicie și ură, atrăgând atenția că „forțele iliberalismului se întăresc pretutindeni în lume și au un aliat puternic în Donald Trump, care reprezintă o amenințare reală la adresa democrației”. Sunt întru totul de acord că „forțele iliberalismului” amenință planeta. Dar n-am impresia că cele două mari pericole ale momentului (tribalismul religios și resurgența intoleranței și a socialism-comunismului) ar putea fi susținute de cineva cu mintea întreagă, fie el și președintele SUA. Dar cine sunt eu să polemizez cu ditamai Noam Chomsky, Martin Amis, Margaret Atwood, Michel Ignatieff, Mark Lilla, Greil Marcus, Jeffrey Eugenides, Andrew Solo mon, Salman Rushdie și atâția alții, scriitori și intelectuali pe care îi admir (ce-i drept, mai mult pentru cărțile lor, și deloc pentru opiniile lor publice)?!

Trecând peste temenelele aduse PC-ului, e bine că, totuși, cei o sută și cincizeci și doi de intelectuali de calibru și-au scos capetele din nisip și dau semne că văd ceva mai nuanțat realitatea. În urmă cu câteva săptămâni (nu cu ani sau decenii), unele dintre pasajele lor ar fi fost înfierate ca fasciste și naziste. Ceea ce deplâng ei acum sunt lucruri pe care cei stigmatizați drept conserva ­tori și anti-moderniști le-au rostit de ani și ani de zile în pustiu: „răs ­pândirea tot mai amplă în cultura noastră a ispitei de a cenzura”; „intoleranța la părerile adverse, o modă a batjocoririi publice și a ostracizării, precum și tendința de a dizolva chestiuni politice complexe într-o oarbă certitudine morală”.

Ce să spun? Câte pro poziții, atâtea adevă ruri. Cum spectacolul e unul rar (stânga extremă nu-și recunoaște, nici picurată cu ceară, erorile), merită să cităm în continuare: „Susținem valoarea unui contra-discurs robust și chiar caustic de indiferent unde ar veni el. Și asta pentru că a devenit o regulă să auzi cereri de pedepsire rapidă și severă drept replică la ceea ce e perceput ca depășire a libertății vorbirii și a gândului. Încă mai tulburător, conducători de instituții, panicați să reducă pierderile, aplică pedepse grăbite și disproporționate în loc să facă reforme. Redactorii sunt dați afară pentru că au publicat articole controversate; cărțile sunt retrase din circulație pentru pretinsa vină de a fi lipsite de autenticitate; jurnaliștilor li se interzice să scrie pe anumite teme; profesorii sunt cercetați pentru că au citat în clasă cărți de literatură; un cercetător e dat afară pentru că a pus în circulație un studiu academic care a beneficiat de rapoarte de lectură științifice; iar conducători de organizații sunt concediați pentru ceea ce e uneori doar o greșeală prostească. Indiferent de argumentele aduse în fiecare caz în parte, rezultatul a fost îngustarea și mai accentuată a ceea ce poate fi spus fără amenințarea de a fi reprimat. Plătim deja prețul riscului sporit printre scriitori, artiști și jurnaliști care se tem pentru existența lor dacă se îndepărtează de consensul stabilit, sau chiar dacă arată mai puțin zel în adeziune”.

A trebuit ca numeroase cariere să fie distruse pentru ca intelectualii aflați la originea prigoanei actuale împotriva normalității să se trezească. Bine că au făcut-o chiar și acum: „Interzicerea dezbaterilor, fie de către un guvern represiv sau de către o societate intolerantă, îi victimizează întotdeauna pe cei lipsiți de putere și-i face pe toți mai puțin capabili de participare democratică. Ideile greșite pot fi înfrânte prin expunerea lor, prin argumentare și convingere, și nu prin încercările de a le amuți și interzice. Refuzăm orice falsă alegere între justiție și libertate, care nu pot exista una fără alta. Ca scriitori, avem nevoie de o cultură care să ne permită să experimentăm, să ne asumăm riscuri și chiar să facem greșeli. Trebuie să păstrăm posibilitatea de a fi în dezacord cu bună credință, fără a suporta consecințe profesionale dezastruoase”.

Nu cred, totuși, că acest text — care a adunat și semnăturile a optzeci de intelectuali francezi și ale câtorva zeci de scriitori de limbă spaniolă, între care și Mario Vargas Llosa — va reprezenta o frână în calea tăvălugului corectitudinii politice și al extremei stângi. E bine însă că există. Mă ispitește să întreb cum e el privit de promotorii din România ai corectitudinii politice. Mă abțin, însă, pentru că știu răspunsul: se vor face că plouă.