Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

După portretizarea și analiza fiecărui președinte al României de după 1989 (poate vom reveni ulterior asupra lui Ceaușescu, dictatorul din regimul trecut, președinte din 1974), credeți că soluția monarhiei, cu Regele Mihai, ar fi fost mai bună pentru țara noastră? Ce a lipsit pentru ca republica să redevină monarhie, revenindu-se astfel la situația din decembrie 1947, când tânărul Rege Mihai a fost forțat să abdice?

În decursul anilor 1990, mi s-a pus nu o dată întrebarea cu privire la monarhie ca formă de guvernământ. Mai ales imediat după revoluție, întrebarea era la modă în cercurile de opoziție. În multe cazuri, ea avea un caracter provocator. Îți amintești, poate, deși erai copil, cum îl hărțuiau jurnaliștii pe Iliescu, prinzându-se că întrebarea îl scotea pur și simplu din sărite, se roșea și ridica tonul. Ceea ce nu i se întâmpla de obicei. Nu mai știu în ce împrejurare, l-am provocat și eu: „Mă fac avocatul diavolului și vă rog să luați în considerare posibilitatea unui referendum pe tema monarhiei, singurul mod în care, date fiind condițiile abdicării din 1947, noua formă de guvernământ republicană, cum România n-a mai cunoscut în toată istoria ei, ar putea deveni cu adevărat legitimă”. Din câte se spunea, doar aproximativ 5% dintre cetățeni ar fi fost de acord, în acel moment, cu restaurarea monarhiei. Știa și Iliescu, evident. De aceea, nu-mi explicam refuzul lui repetat. Un referendum ar fi îngropat ideea monarhică pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna. Nu exista nici cel mai mic risc pentru tabăra antimonarhică. Și totuși! Refuzul ascundea, am înțeles mai târziu, două lucruri. Primul ținea de reacția viscerală a președintelui abia ales. Deși era cu siguranță convins că nu riscă absolut nimic, nu suporta pur și simplu ideea. (În paranteză fie reamintit, Iliescu a fost cel care i-a restituit Majestății Sale toate bunurile Coroanei, în timpul ultimului său mandat!) Al doilea lucru ținea de o anume mentalitate comunistă remanentă. Regimurile nedemocratice, de dreapta sau de stânga, n-au conceput niciodată posibilitatea de a fi puse în cumpănă. Chiar dacă se consideră, în sinea lor, legitime, instinctul le spune să nu-și subaprecieze dușmanii. Din contra, au făcut adesea din țânțar armăsar dintr-un exces de precauție. Nu se poate ca Securitatea să nu fi avut măsura exactă a pericolului real înfățișat de disidenți, ceea ce n-a împiedicat-o să-i reprime cu o violență necunoscută în Polonia sau în Cehoslovacia, unde disidenții erau mult mai vocali și mai organizați, dar beneficiau de drepturi de care ai noștri nu s-au bucurat niciodată. Havel a difuzat celebra Cartă 77 din închisoare, unde a scris și scrisorile către Olga. Noi n-am avut samizdat ca polonezii. Și așa mai departe.

În ce mă privește, ca politician, n-aveam cum să scap nici eu de întrebarea cu privire la monarhie. Fiindcă nu mi-a stat niciodată în fire să bălmăjesc răspunsurile, am declarat de fiecare dată exact ce credeam, și anume că nu mi-am pus în trecutul regim, deși împlinisem 50 de ani când s-a prăbușit, întrebarea cu pricina. În 1947, singurul lucru care mă preocupase după abdicarea Regelui Mihai, pe care îl văzusem doar în fotografiile din manuale, era că, afon fiind, a trebuit să învăț un nou imn după ce mă chinuisem cu acela regal. L-am informat ritos pe tata de intenția mea de a nu mai încerca să memorez muzica și cuvintele noului imn. M-a convins cu o singură propoziție: „Nu e o idee bună, fiule!” Ca să vezi ce înseamnă autoritatea paternă! În școală, la istorie, despre regalitate nu se sufla un cuvânt. Nici măcar critic. Tradiția monarhică era eludată complet. Acces la cărți de istorie adevărată am avut abia când problema ca atare a formei de guvernământ își pierduse orice actualitate politică. Tocmai din cauza consecințelor acestui dezinteres cultivat cu tenacitate de regimul comunist, am devenit cu timpul pasionat de rolul educației în școală și în societate. Generația mea a fost una handicapată din acest punct de vedere. Mai târziu, mi-a fost realmente rușine de aceste handicapuri culturale (folosesc pluralul, fiindcă n-a fost vorba doar de unul singur). Între ele, iată, acela referitor la monarhie.

După 1989, întrebarea care m-a preocupat a fost oarecum aceeași și anume nu dacă monarhia poate reprezenta o alternativă reală la republică, fiindcă devenise evident că nu mai putea fi întors sensul istoriei, ci ideea monarhică în sine, ca atare. Mai exact, am început să mă întreb care ar fi fost soarta României, dacă Regele Mihai ar fi revenit pe tron în decembrie 1989. Alternativă pur ideologică, așadar. Și întrebare la care n-aveam răspuns. Și nu cred să fi avut cineva. Ar fi dat Regele mai multă consistență statului de drept? Ar fi reușit să aducă la aceeași masă partidele cu autoritatea lui suverană? Întrebare după întrebare. Cum se vede, răspunsul implică numeroase întrebări. Cum s-ar fi comportat societatea în întregul ei? Dacă dezvoltarea economică ar fi urmat un curs firesc? Dacă ar fi dispărut clivajele sociale moștenite de la comunism sau dobândite de perioada de guvernare postcomunistă?

Să nu ignorăm în acest concert de întrebări și răspunsuri personalitatea Regelui Mihai. L-am întâlnit în particular de câteva ori. Prima oară la Washington, la începutul anilor 1990. Eram în vizită oficială. Am luat masa cu Majestatea Sa și cu Regina Ana, într-un restaurant fără mari pretenții, dar cu un aer old fashion care mi-a plăcut foarte mult. Ne invitase Mihai Botez, înainte de a fi ambasador. Prietenul meu de-o viață, Dorin Tudoran, antimonarhist hotărît, după ce a tot dat-o la întors, că vine, că nu vine, s-a nimerit să stea lângă Regină, a cărei distincție și naturalețe l-au convertit instantaneu. Am schimbat puține cuvinte cu Majestatea Sa, deși am stat alături. Mai pe îndelete am vorbit cu ocazia vizitei la Versoix de peste doi ani. M-a împresionat casa modestă și aerul de familie al Majestăților Lor și al celor patru fiice pe care le-am cunoscut în acea împrejurare (cu excepția prințesei Margareta, care se afla în România). Regele era perfect la curent cu viața politică românească. Părerile îi erau clare și ferme. Nu era, de exemplu, de acord cu faptul că PNȚ-CD se considera, la sugestia lui Coposu, partid monarhist. Revenirea la regalitate i se părea exclusă. Era convins că trebuie respectat sensul istoriei. Ca om, mi-a plăcut enorm. Rezervat, atent, măsurat în vorbe, cu o gentilețe înnăscută, la care s-a adăugat o educație excepțională, Regele Mihai mi-a lăsat o impresie de neșters, pe care ultimele apariții publice au confirmat-o pe deplin. Emoționantele funeralii organizate de statul republican reprezintă unul din cele mai extraordinare gesturi politice și morale din istoria României.