Ceața

Dintre profesorii mei de la universitatea George Washington, doi m-au marcat profund intelectual. Primul, Thomas Buerghental, a fost judecător la Curtea Internațională de justiție și la Curtea Inter-Americană a drepturilor omului și este unul din marii teoreticieni ai Dreptului Internațional, dar și un istoric și practician al drepturilor omului. Poate și mai relevant, el este și un supraviețuitor de la Auschwitz, experiență dramatică și tulburătoare pe care a și relatat-o lucid într-o carte impresionantă, Lucky child. Un om care a înțeles fizic și psihologic, dincolo de orice filozofie sau manual, care este valoarea drepturilor și libertăților fundamentale, a dreptului la viață în principal, dar și semnificația demnității umane, chiar în circumstanțe excepționale. Al doilea, profesorul Louis Sohn (din păcate, decedat de curând) a fost unul dintre juriștii americani care au redactat, sub influența viziunii morale a lui Eleanor Roosvelt, Carta Organizației Națiunilor Unite, în încercarea umanității de a crea o ordine juridică internațională, după ororile și tragedia războiului. A fost și unul dintre autorii statutului Curții Internaționale de Justiție, instituție în care a crezut foarte mult, fiind de altfel propus, pentru munca și activitatea sa în domeniul Dreptului Internațional, pentru Premiul Nobel pentru Pace. Cu ambii am purtat numeroase și lungi discuții despre relevanța dreptului internațional într-o lume a politicii adesea dure, bazate pe putere și pe interese ale statelor, despre raporturile dintre morală și acțiune strategică, despre importanța drepturilor omului în elevarea condiției individului în societate și în raport cu puterea inerentă a statului, a autorității. Am fost astfel destul de mirat atunci când ambii mi-au recomandat, ca temă pentru disertația de masterat, un subiect controversat, cel referitor la derogările de la drepturile omului, în situații excepționale. Le-am spus că pentru mine tema este cel puțin paradoxală; în fond, experiența comunistă, din care tocmai ieșisem dramatic după revoluție, fusese o derogare continuă de la însăși ideea de drepturi și libertăți ale omului, o suspendare deliberată și în forță a acesteia, așa cum ne-o predau ei sistematic, fie în perspectiva istorică a unor Grotius, Locke, Rousseau, Jefferson, fie în textele pozitiviste ale tratatelor cunoscute – Pactul Internațional pentru drepturi civile și politice, Convenția Europeană a drepturilor omului, Convenția Interamericană a drepturilor omului –, fie în practica constituționalismului democratic pe care încercam cu greu să o regăsim și noi, după dictatură. Răbdător, Buerghental mi-a spus atunci ceva puternic și memorabil: „Fără aceste excepții (care sunt, de altfel, prevăzute expres în toate aceste tratate, cel mai notabil în articolul 15 al CEDO) e foarte posibil ca însuși dreptul să nu poată fi salvat și, odată cu el, frumoasele noastre drepturi și libertăți, iar atunci ce ne mai desparte de haos?“. Iar Sohn a adăugat destul de sec: „Fără un stat funcțional și într-o societate calamitată, cine îți mai protejează până la urmă drepturile? Sau cum le poți efectiv exercita, cum le poți folosi efectiv? Și unde? Cercetează istoria și confruntă cu luciditate logica juridică, anticipează dinamica uneori imprevizibilă a realității și atunci vei înțelege poate mai bine!“ Și, cu o notă de umor fin, venind din orgoliul profesional meritat, a încheiat zâmbind: „tocmai de aceea le-am și introdus (aceste excepții) personal în multe din tratatele și sistemele normative pe care le vei studia… Asta, bineînțeles, dacă vrei să scrii despre un asemenea subiect!“

Astăzi, la mai bine de trei decenii, în plină pandemie Coronavirus, cu steagul american coborât în bernă de Memorial day – Ziua Veteranilor –, pentru cei (până acum) peste 150.000 de morți din cauza infecției, am înțeles mai bine la ce se refereau cele două imense personalități. Sunt situații speciale, extraordinare, în care, fără a deroga de la anumite drepturi și libertăți, nu ai cum să tratezi strategic și acțional un asemenea fenomen, care de altfel îți afectează grav unul dintre drepturile de la care chiar nu poți face nicio excepție, nicio derogare: dreptul la viață. Și asta înseamnă și o opțiune morală, dacă nu chiar și legală, în stat, pentru că te poți întreba legitim: dacă nu ai apela la situații de urgență, în asemenea urgențe clare totuși, nu cumva periclitezi esențial, la nivel de exercițiu firesc al puterii, cel mai important drept al omului, dreptul de a trăi?

Sunt astfel uimit uneori să văd cum această excepție necesară și, desigur, temporară este interpretată uneori, de către mulți care nu au de a face cu ideea de justiție și cu sensul dreptului – de la super activiști civici la comentatori, la politruci și analiști de tot felul –, ca o deviere inacceptabilă de la ideea de democrație și de drepturi și libertăți ale omului, un mers sigur spre autoritarism, spre totalitarism, un preludiu inevitabil al dictaturii etc. Fără ca cineva să ne spună de vreo soluție practică și rațională prin care, totuși, cel mai important drept, dreptul la viață, să ne poate fi protejat cât de cât, în asemenea circumstanțe speciale. Pe de altă parte, sunt amuzat uneori să observ mari juriști, unii cu experiențe pe la tribunale și curți stelare românești, care ne explică gravi, înfrigurați și cu solemnitate la televizor cum ar trebui să procedeze autoritatea cu protejarea drepturilor și libertăților noastre dragi în fiecare detaliu și în fiecare secundă: de la constituționalitatea purtării măștii la protejarea libertății religioase în raport de folosirea linguriței sau a lingurițelor, la relația dintre dreptul la viață privată și termoscanare, la distanța care poate sau nu să fie impusă în interacțiunea socială – cât să fie: un metru, doi, trei? – în fine, la minutele și orele când pot intra în vigoare diverse acte normative pentru ca virusul să nu acționeze cumva într-un vid legislativ etc. Te întrebi dacă nu mai apare și vreo analiză complexă a constituționalității perfidului virus invizibil, pentru că dacă el este totuși neconstituțional, cumva ilegal, atunci problema se rezolvă de la sine și astfel victoria libertăților noastre este ca și asigurată. Un Grotius, Locke sau Sohn ar fi deosebit de mirați să vadă cum întreaga lor filozofie a drepturilor omului găsește în sfârșit o interpretare atât de aplicată și minuțioasă în gândirea juridică fină din spațiul mioritic și cum e aici valorizată, până la sânge, teologia libertății. Un Hobbes și-ar pune însă poate niște mici întrebări văzând cum marele său Leviatan (statul), care ar trebui, conform teoriei sale, să onoreze cumva contractul social de protejare a cetățenilor, este transformat într-o mică șopârlă, pe altarul drepturilor și libertăților de a nu purta mască și de a putea merge demn la frizer, în încercarea de a trata cumva practic această situație de excepție.

Peste toate aceste mari și mici „dileme“ etice și juridice, ca spectacolul să fie deplin, o avalanșă de teorii ale conspirației, avându-l în centru pe maleficul Bill Gates, proiectat drept coautor al virusului (probabil în ședințele secrete ale guvernului mondial) și inițiator al programelor ascunse de introducere a cipurilor din vaccin cu care vom fi controlați cu toții. O luptă deloc glorioasă a rațiunii cu dreptul la prostie, care va fi întotdeauna legal, măcar în virtutea dreptului la liberă exprimare. O ceață se pune astfel pe înțelegerea realității, a crizei, dar și a ordinii morale în criză, care-i sporește de altfel densitatea.

Ne mai rămâne să sperăm că, și în această ceață pe care tot noi o producem, vor rezista unii care să gândească lucid și cu claritate morală la cum va arăta lumea post pandemie și ce trebuie să facem pentru a reveni cât de cât la normal. Și mai ales să gândească strategic cum am putea preveni alte tipuri de crize, care așteaptă oricum să ne lovească în viitor.