De curînd am citit Trilogia în alb a lui Constantin Chiriță, trei romane polițiste al căror titlu – Trandafirul alb, Pescărușul alb și Îngerul alb – sugerează mai degrabă un tărîm de candori inofensive decît atmosfera apăsătoare din jurul omorurilor din paginile lor. Crimele de aici sunt precum niște lovituri de grație, un soi de isprăvi negre peste enigma cărora scriitorul are harul de a așeza o lespede de aporie grea. Spun „aporie“ fiindcă romanele culminează într-o înfundătură logică din care cititorul e somat să se descurce după propria istețime.
Procedeul lui Constantin Chiriță e cu totul inedit: după ce înfățișează în detaliu împrejurarea crimei, personajele implicate și dificultatea cazului, scriitorul trage linie și, înaintea ultimului capitol, cel în care urmează să-ți dea în vileag făptașul, îți trîntește un avertisment sec, numit „Către cititor“, al cărui sens e același în cele trei romane: „Cititorii posedă absolut toate faptele care pot duce la dezlegarea enigmei. Autorul a avut grijă să nu-și favorizeze eroul (detectivul care anchetează cazul – nota mea) informîndu-l pe ascuns de amănunte pe care nu le-ar cunoaște cititorii. Din clipa de față, totul se reduce la organizarea și interpretarea logică a faptelor.“ (Trandafirul alb, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 245) Cum s-ar spune, dacă îți merge dibla, îl prinzi pe asasin, dacă nu-ți merge, încasezi o înfrîngere de ordin logic. Totul e să refaci din cioburi vasul inițial al crimei. Dacă nu reușești, vina este numai a ta, fiindcă scriitorul are bunăvoința de a-ți da toate indiciile pe baza cărora îl poți prinde pe criminal. Atîta doar că nu ți le dă mură-n gură, ca unui trîntor plesnind de lenevie a minții, ci le risipește cu schepsis de-a lungul cărții.
Dar bizareria abia acum vine: nu istețimea venită din cîntărirea logică a argumentelor te ajută să-l descoperi pe făptaș, ci flerul de a vedea dincolo de pînza faptelor, pentru a putea deosebi plauzibilul de verosimil, iar verosimilul de adevăr. E totuna cu a spune că scriitorul nu doar că nu-ți dă mură în gură, dar pe deasupra te induce în eroare printr-un foarte abil joc de-a șoarecele și pisica. În mai toate romanele polițiste, șoarecele e cititorul cu a cărui inteligență autorul se joacă în chip copios. Iată de ce ținta acestui gen de proză nu e atît să te pună în fața unei probleme de perspicacitate, cît să te amețească prin tertipul unor subtile echivocuri înșelătoare.
Din acest motiv, Constantin Chiriță e precum un scamator care, atrăgîndu-ți atenția într-o parte, îți strecoară în același timp două-trei amănunte a căror insignifianță ți se pare atît de flască încît nici măcar nu le iei în seamă, pentru ca în final să constați că în ele stătea cheia misterului. Ca să nu par mai deștept decît e cazul, mărturisesc că numai în Trandafirul alb am reușit să descopăr maleficul făptaș, pe cînd în celelalte două a trebuit să mă las păgubaș. Urzeala scamatoriei lui Chiriță e atît de fină încît îți pierzi la propriu discernămîntul, dar nu atît din neputința de a pune cap la cap o puzderie de chichițe (aceasta ar fi fost doar o aporie logică), ci pentru că psihologic ești atît de furat de încîlceala intrigii încît nu mai intuiești nici mobilul crimei, nici temeinicia alibiurilor și nici modul cum a procedat criminalul. Dacă ar fi fost doar o aporie, cu un dram de tenacitate aș fi lipit cioburile vasului spart, numai că la Chiriță umorile ce țîșnesc din țîfna personajelor îți iau ochii, punîndu-te în situația de a confunda adevărul cu înscenarea lui. Mai precis, în Pescărușul alb (după mine, capodopera trilogiei) adevărul e atît de neverosimil încît ți se pare cu totul neplauzibil să-l iei în calcul. E trăznaia la care nici cu gîndul nu gîndești.
Aici e punctul în care Chiriță se desprinde de rețeta obișnuită a prozei polițiste, care stă în patru trucuri narative: universul închis (o pensiune, un vas, un hotel) din care nimeni nu intră și nimeni nu iese, apoi zugrăvirea unor personaje stridente, cu ifos izbitor, menit a-l pune în umbră pe răufăcător, a cărui cumsecădenie prevenitoare îl preschimbă în cel mai inofensiv ins, în al treilea rînd legarea unei intrigi de suprafață care, cu cît e mai țipătoare, cu atît ascunde mai bine adevărata intrigă din care s-a ivit crima, și în fine folosirea neprevăzutului drept așchie menită a da peste cap planul inițial. Oricît de prevăzător ar fi criminalul, hazardul își vîră coada spre a-i zădărnici, printr-o zgaibă de fleac absurd, săvîrșirea crimei perfecte.
La Chiriță e altfel: criminalul nu doar că e în afara suspiciunii, nu doar că își dă concursul pentru a ajuta ancheta, dar pe deasupra îți cîștigă admirația prin calități ieșite din comun. Un amestec de frumusețe, voință, deșteptăciune și agilitate fizică îl preschimbă într-un supraom. Nimic din monstrul odios care se ascunde sub aparențele unui ins cumsecade, de la care nu te-ai fi așteptat să omoare o muscă. Mai mult, profilul standard al criminalului de tip spion, care este cu atît mai autentic cu cît e mai șters, astfel încît îi uiți fizionomia la cîteva minute după ce l-ai întîlnit, un asemenea profil nu intră în vederile lui Chiriță. Autorului îi plac criminalii remarcabili, cu stofă aleasă, exemplare de rasă sub a căror piele mustesc trăsături de excepție. La sfîrșitul cărții afli că făptașul este un geniu al crimei, un fenomen a cărui înzestrare îl eclipsează pînă și pe anchetator, care, după ce-l dă de gol la capătul unei perorații încîlcite, e silit să-i recunoască răufăcătorului măreția, dar o măreție a cărei strălucire aproape că îți smulge regretul că maleficul ins a fost prins.
Și, culmea culmilor, dăunătorul geniu nu doar că nu-și recunoaște faptele, dar pe deasupra înlătură atît de scrupulos urmele compromițătoare încît în Pescărușul alb înțelegi că o crimă perfectă nu e cea căreia nu-i poți afla autorul, ci aceea în care nu există dovezi menite a-l incrimina. Anchetatorul știe cine e maleficul făptuitor, dar nu are probe împotriva lui. În ciuda aluziilor pe care i le face spre a-i da de înțeles că l-a dibuit, maleficul brigand refuză suveran orice mărturisire, preferînd să moară decît să-și divulge faptele. Nicio viclenie din partea anchetatorului nu-l prinde pe picior greșit. Pescărușul alb se încheie cu sinuciderea unui criminal care duce în groapă refuzul de a-și recunoaște fapta scelerată. Și unde nu e recunoaștere a crimei, nici clasificare definitivă a cazului nu e. Crima e antologică de trei ori: din lipsa probelor, din tăcerea încăpățînată a genialului ucigaș, dar mai ales din neputința de a mai avea pe cine pedepsi.
Spuneam că, la Chiriță, adevărul privind crima pare atît de neverosimil încît gîndul de a-l bănui pe făptaș e cu totul neplauzibil. Ca un gînd să fie plauzibil trebuie ca o minimă probabilitate să-l lege de realitatea la care se referă, dar aici ruptura dintre aparențele crimei și adevărul din spatele ei face ca bănuirea autorului să fie nu doar improbabilă, dar de-a dreptul imposibilă. În triada aceasta – adevăr, verosimil (asemănarea cu adevărul), plauzibil (acceptabil din punct de vedere logic) – stă secretul unui roman polițist reușit. Sar peste controversa dacă genul polițist, de rang inferior fiind, merită sau nu calificative estetice. Ce mă preocupă nu e farafastîcul de stil al scriitorului, cu toate că, alături de Rodica Ojog-Brașoveanu, Chiriță are un talent pe care nici orbii nu-l pot tăgădui în materie de proză cu suspans criminalist.
Deosebirea dintre cele trei noțiuni vine din alt triptic: esență, aparență, gînd. Gesturile pe care personajele le fac în Pescărușul alb (sau în Îngerul alb) alcătuiesc un joc de aparențe în care evenimentele pe care martorii le văd nu coincid cu ceea ce se întîmplă de fapt. Ei văd o serie de acte al căror rezultat e altul decît cel pe care faptele îl arată. E cum ai vedea amurgul crezînd că e răsăritul, e cum ai vedea o absență pe care o percepi ca prezență, e cum ai lua un simulacru drept act aievea, rezultatul fiind o țesere de alibiuri atît de tari încît anchetatorul rămîne trăznit în fața lor. Punerea lor în scenă depășește în istețime pînă și regula Agathei Christi – aceea că făptașul e ultimul la care te-ai fi gîndit –, pentru că aici criminalul e cel la care nu te gîndești deloc. Dacă trasezi un cerc al suspecților, pe dinafară va rămîne tocmai cel al cărui gest verosimil (jocul de aparențe) ascunde adevărul crimei, tocmai de aceea intenția anchetatorului de a-l bănui nu este defel plauzibilă. Ce izbutește Chiriță în cele trei romane e mai mult decît o cimilitură cu deznodămînt polițist: e o incursiune în arta de a măslui adevărul pînă într-atît de bine încît măsluirea e mai verosimilă decît adevărul. Acesta e principiul oricărei falsificări, de la propagandă la romanele polițiste, de la știrile de presă pînă la nuvelele cu sfîrșit insolit.
Cum expresiile acestea sunt supărător de sibilinice, nu-mi rămîne decît să-l îndemn pe cititor să citească Trilogia în alb. Va da peste trei bijuterii ale genului polițist.