Trista comemorare a mineriadei din iunie 1990 ne-a adus în minte și personajele-cheie ale evenimentului, între care Președintele României din 1992, domnul Ion Iliescu. Într-un eventual proces al mineriadei, Domnia-sa ar fi piesă centrală; însă cel puțin până acum el a manifestat o salutară rezervă. În absența răspunsului său îi ofer eu unul (apocrif, firește), având șansa de a fi reținut de posteritate.
Reproduc de aceea sfatul pe care i l-am dat Președintelui, în urmă cu aproape trei decenii, pentru a rezolva impasul politic de atunci și pentru a intra cu demnitate în istorie. Îi sugeram Domnului Iliescu să apară în seara următoare la TV, la o oră de vârf, și să adreseze românilor următoarele cuvinte (vezi textul din România literar\, 9 aprilie 1992):
„Stimați compatrioți! Mă adresez vouă în această seară pentru că mă simt moralmente obligat. Nu o fac cu plăcere, credeți-mă, dar un președinte nu face întotdeauna ce-i place, dimpotrivă, o face extrem de rar. Declar că nu voi mai candida la viitoarele alegeri prezidențiale.
În aceste clipe, vreau să fiți convinși de un singur lucru: în cei doi ani, dramatici și decisivi, în care m-am aflat în fruntea țării, am urmărit întotdeauna binele public, binele unui cât mai mare număr de români. Poate că n-am reușit să-mi traduc intențiile în fapt și sunt sigur că am făcut multe greșeli: ele s-au datorat lipsei de experiență a unei țări întregi și nu relei intenții.
Acum, la ora bilanțului, regret sincer ostilitatea pe care am avut-o față de tinerii din Piața Universității și încurajarea pe care am dat-o minerilor de a-i ataca; astăzi știu că un președinte trebuie întotdeauna să împace, nu să dezbine. Fie ca experiența să servească succesorului meu.
În ultimii doi ani s-a strigat până la răgușeală și s-a scris pe aproape toate zidurile din țară „Jos Iliescu!”. Faptul că fenomenul s-a putut produce în asemenea proporții, fără ca cineva să fie pedepsit pentru asta, reprezintă dovada că un lucru esențial s-a schimbat în România, un lucru esențial ce ar putea fi rezumat în câteva cuvinte: am trecut cu toții de la dictatură la libertate.
Șansa și neșansa mea au fost că m-am aflat în fruntea României tocmai în această perioadă, mai grea decât oricare, în perioada de trecere de la întuneric spre lumină. Ar fi fost greu pentru orice țară. La noi a fost de două ori mai greu – și nu trebuie să vă mai explic de ce. Îmi găsesc, fără modestie, meritul de a mă fi străduit ca inevitabila trecere să se realizeze cu cât mai puțină suferință. Dumnezeu să binecuvânteze România și să ne ajute pe toți!”.
Pauză. Imnul național. Ascultătorii au lacrimi în ochi.
Oare cum ar fi mai bine să intre cineva în istorie? Părăsind de bunăvoie și cu demnitate funcțiile înalte sau riscând la bătrânețe un proces umilitor? Răspunsul mi se pare ușor de dat și de către oricine.