Nu eu…
Râdeam
și moartea era lângă noi,
părea sfioasă.
Și totuși, un fel
de frică mascam.
Ne aflam
pe pământ, departe departe de casă,
sau clipele-ncete răbdam?
Mi se părea
că-i departe, sub lună –
în rază neagră pozând.
O, atâtea zile
și nopți o purtaserăm
parcă nostalgici, în gând.
Dar ea
stătea acolo, printre noi –
nevăzută clipă, nevăzută rază.
Simțeam
între timp ceva ciudat,
că dintr-un colț ne sfidează.
Deodată,
ceva în mine s-a întunecat.
Oricum,
credeam că și eu am sfidat-o;
Voiam să par detașat.
Chiar doream să plecăm
mai departe, când,
cineva m-a tras de mânecă.
Mi se părea că,
fără început și fără sfârșit,
pe lângă mine lunecă, lunecă.
Da, credeam că și eu am
sfidat-o, țineam să fiu detașat.
Să fiu conștient când ea,
din umbră, m-ar fi îmbrățișat.
………………………………………….
Dar pe când
în jur pluteam, peste fire,
nu eu, ci ei îmi păreau amintire.